PRACTICA CEDO
Author: adminCEDO – CONCEDIERI COLECTIVE, in cazul in care exista divergente in aplicarea unor prevederi legale similare asupra unor persoane din grupuri aproape identice, apare totusi o problema ce tine de securitatea juridica, situatie intalnita si in cauza de fata, ceea ce a condus la incalcarea articolului 6 § 1
Stefanica si altii vs. Romania, 38155/02, 2 noiembrie 2010
In fapt
Reclamantii sunt toti fosti angajati ai bancii B., implicate intr-un mare proces de restructurare al companiilor de stat din Romania, ce a avut drept consecinta masive concedieri colective intre septembrie 1998 si octombrie 1999 si a afectat sute de persoane in intreaga tara.
Reclamantii au fost concediati in perioada septembrie 1998 – octombrie 1999 si au solicitat, de mai multe ori sume compensatorii pentru concedierea colectiva Agentiei municipale Pentru Ocuparea Fortei de Munca Bucuresti (”agentia”). Agentia le-a respnis cererea pe motivul că B. nu prezentase agentiei o lista a persoanelor concediate. Reclamantii au atacat in instanta refuzul sustinand ca faptul ca B. a omis trimiterea listei nu poate fi imputat angajatilor. Mai mult decat atat, au invocat jurisprudenta recenta privitoare la actiunile altor fosti angajati aflati in situatii similare de la aceeasi instanta de fond din Bucuresti dar si hotararile finale ale instantelor superioare din intreaga tara.
Prima instanta a admis cererea reclamantilor, stabilind ca B. a depus la agentie doar lista persoanelor ale caror contracte au fost reziliate dupa octombrie 1999, omitand sa trimita si o lista a persoanelor ale caror contracte au fost reziliate inainte de aceasta data, chiar daca acestea au facut parte din acelasi proces de concediere colectiva. Instanta a considerat ca acest esec a dat nastere la inegalitati intre persoanele concediate.
In recurs, Curtea de Apel Bucuresti, a anulat hotararea primei instante si a concluzionat ca reclamantii nu a indeplinit cerintele legale pentru a primi plati compensatorii. Referitor la concedierile reclamantilor din septembrie 1998 si pana in mai 1999, instanta de recurs a facut trimitere la o alta conditie prevazuta de legislatia nationala, si anume faptul ca Fondul Proprietatii de Stat (FPS) trebuia sa numeasca un mandatar care sa il reprezinte in consiliul de administratie al actionarilor pentru a continua reorganizarea, in special concedierea colectiva. In speta in discutie, instanta de recurs a stabilit ca un astfel de mandat nu a existat la data la care reclamantii au fost concediati si, prin urmare, acestia nu aveau dreptul la plati compensatorii. Pentru reclamantii concediati intre august si octombrie 1999, aceiasi instanta a stabilit ca acestia nu indeplinisera o alta conditie, si anume faptul ca nu au doveditit participarea lor la procedurile de pre-concediere. In consecinta, instanta a aratat ca reclamantii nu au indeplinit aceste conditii specifice, drept pentru care le-a respins pretentiile.
Reclamantii au solicitat procurorului general sa promoveze un recurs extraordinar impotriva deciziei finale, invocand, inter alia, existenta unor decizii finale contradictorii referitoare la alti fosti angajati aflati in aceeasi situatie ca si ei, si anume cei concediati inainte de octombrie 1999. Cererile lor le-au fost respinse.
In drept
Reclamantii s-au plans de faptul ca instantele judecatoresti nationale au pronuntat hotarari contrare desi priveau probleme de drept similare.
Analizand cauza din perspectiva articolului 6, Curtea a subliniat ca divergentele de jurisprudenta pot fi privite analizate ca trasaturi inerente ale sistemelor judiciare care au la baza o retea de instante cu competente teritoriale diferite, dar aceasta concluzie poate fi retinuta numai in cazul sistemelor juridice a caror instanta suprema are printre altele ca rol si solutionarea conflictelor dintre instantele inferioare.
Cauza se refera la problemele de drept care afectau fostii angajati ai lui B., care au facut parte din aceleasi proceduri de concediere colectiva. Desi aceasta problema de drept nu a fost o chestiune de interes general relativ la intreaga societate, ca in cazul Tudor Tudor c. Romaniei (nr. 21911/03, § 31, 24 martie 2009), ci a afectat doar o categorie clar definita de persoane, reclamantii au dreptul la un proces echitabil care presupune si dreptul la securitatea juridica.
Curtea a retinut ca, odata ce un stat a adoptat o solutie pentru a reglementa concedierea colectiva a sute de persoane din societatile de stat, aceasta trebuie sa fie aplicata cu claritate si coerenta pentru a evita, in masura in care este posibil, orice incertitudine sau ambiguitate pentru persoanele vizate de masurile prin care este aplicata.
Ea a observat ca in timp ce actiunea reclamantilor privitoare la platile compensatorii a fost respinsa, alte instante au recunoscut dreptul la astfel de plati unor persoane aflate in situatii similare. Aceste solutii contradictorii dezvaluie o abordare inconsecventa a instantelor judecatoresti nationale in interpretarea conditiile stabilite de lege pentru acordarea platilor compensatorii, in ciuda unor situatii similare de fapt. Fara a se pronunta asupra solutiei din cauza reclamantilor, Curtea a apreciat ca aceasta diversitate in interpretarea dreptului national in ultima instanta a condus la o incertitudine in solutionarea unor actiuni civle similare.
Cu privire la argumentul Guvernului potrivit caruia exista un mecanism care sa asigure o interpretare uniforma a legii aplicabile, Curtea a retinut ca ultima instanta a fost curtea de apel si, prin urmare, nu exista nicio posibilitate pentru Curtea Suprema de Justitie de a interveni in judecarea cazurilor in cursul procedurii ordinare. Reclamantii au solicitat procurorului general promovarea a doua recursuri in anulare, insa ambele cereri le-au fost refuzate. In acelasi timp, o cerere similara a fost acceptata intr-o alta cauza si a condus la o solutie favorabila pentru cei in cauza. Hotararea pronuntata de Curtea Suprema de Justitie in cadrul acestor proceduri extraordinare urmarea aplicarea legii in acest caz concret si nu viza o interpretare contradictorie a legislatiei interne. In plus, Curtea a reiterat aprecierile sale din cauza Tudor Tudor, in care interventia Curtii Supreme de Justitie a fost posibila numai prin intermediul unui recurs extraordinar ceea ce contravine principiului securitatii juridice.
In concluzie, Curtea a apreciat ca aprecierea instantelor inferioare asupra faptelor unui caz si examinarea dovezilor, poate conduce la rezultate diferite pentru partile aflate in situatii similare, fara a se incalca incalca principiul securitatii juridice. Cu toate acestea, in cazul in care exista divergente in aplicarea unor prevederi legale similare asupra unor persoane din grupuri aproape identice, apare totusi o problema ce tine de securitatea juridica, situatie intalnita si in cauza de fata, ceea ce a condus la incalcarea articolului 6 § 1
INCALCAREA DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL. NECERCETAREA SUSTINERILOR IN APARAE A INCULPATILOR;
Cauza Bulfinsky impotriva Romaniei, Cererea nr. 28.823/04, 2 iulie 2004
In prezenta cauza, Curtea Europeana a condamnat statul roman pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 § 1 din Conventie, intrucat in cadrul procedurii penale indreptate impotriva reclamantului, instantele interne nu au cercetat suficient sustinerile referitoare la existenta unei inscenari a politiei.
I. Faptele
Reclamantul si prietenii sai au fost arestati in luna aprilie 2002, sub invinuirea de trafic de droguri. Prin sentinta Tribunalului din 15 aprilie 2003, cei trei inculpati au fost gasiti vinovati de savarsirea infractiunii de trafic de droguri si condamnati fiecare la 4 ani de inchisoare. Ulterior, Curtea de Apel si Inalta Curte de Casatie si Justitie au majorat pedeapsa la 12 ani de inchisoare pentru fiecare inculpat.
Reclamantul a sustinut ca el si prietenii sai au fost victimele unei inscenari a agentilor sub acoperire si a colaboratorului acestora si ca drogurile gasite la locul faptei apartineau politiei. De asemenea, reclamantul s-a plans de faptul ca nu a existat nicio proba legala cu privire la implicarea lor in traficul de droguri si ca instantele nu au analizat probe esentiale; mai precis, acestea nu au dispus prelevarea amprentelor digitale de pe punga ce continea drogurile, audierea martorului-cheie Bogdan, colaborator al Politiei, si analizarea transcrierii convorbirilor telefonice care avusesera loc intre coinculpati si agentii sub acoperire.
II. Aprecierile Curtii
1. Ref. la incalcarea art. 6 § 1 din Conventie care consacra dreptul la un proces echitabil
Curtea retine ca in condamnarea reclamantului si a coinculpatilor sai, instantele s-au bazat exclusiv pe probele obtinute in cadrul urmaririi penale, si anume pe rapoartele scrise ale agentilor sub acoperire si pe declaratiile suspectilor, precum si pe marturiile inculpatilor in fata primei instante.
Instantele nu au raspuns cererilor apararii de a se administra probe, in special cu privire la implicarea si rolul colaboratorului Politiei, nici solicitarii de a fi prelevate amprente digitale de pe pungile ce contineau drogurile sau de a analiza inregistrarile evenimentelor. In plus, instantele nu i-au audiat pe agentii sub acoperire. Astfel, apararea nu a avut nicio ocazie de a adresa intrebari martorilor. De asemenea, instantele au hotarat sa acorde prioritate declaratiilor obtinute de anchetatori si au considerat ca cele date in fata instantei de fond au fost false.
In concluzie, desi tine seama de importanta si de dificultatile sarcinii anchetatorilor, Curtea considera ca instantele interne nu au cercetat suficient sustinerile referitoare la inscenare. Pentru aceste motive, procedura reclamantului a fost lipsita de caracterul echitabil cerut de art. 6 din Conventiel.
2. Ref. la dreptul la reparatii echitabile, consacrat de art. 41 din Conventie
Reclamantul a solicitat suma de 109.000 euro ca daune materiale, reprezintand salariul pe care l-ar fi castigat in conditiile in care nu ar fi fost arestat, precum si suma de 105.000 euro ca daune morale.
Curtea retine ca reclamantul are optiunea de a solicita redeschiderea procedurii in temeiul dreptului intern.
In ceea ce priveste prejudiciul, Curtea nu distinge nicio legatura de cauzalitate intre incalcarea constatata si prejudiciul material pretins si, prin urmare, respinge acest capat de cerere. Pe de alta parte, Curtea ii aloca reclamantului suma de 10.000 euro ca daune morale.
Pentru motivele de mai sus, Curtea:
- hotaraste ca a avut loc o incalcare a dreptului la un proces echitabil prevazut de art. 6 § 1 din Conventie;
- hotaraste ca statul roman sa ii plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.
HOTARAREA PILOT A CEDO – MATERIA RETROCEDARILOR
Cauza Maria Atanasiu si altii împotriva Romaniei, Cererile nr. 30.767/05 si 33.800/06
In prezenta cauza, Curtea Europeana a pronuntat o hotarare pilot in problematica imobilelor nationalizate, obligand statul roman sa ia masuri care sa garanteze protectia efectiva a drepturilor si principiilor consacrate de Conventie. Masurile trebuie sa fie puse în practica în termen de 18 luni de la data la care hotararea Curtii va ramane definitiva.
I. Faptele
La originea cauzei se afla doua cereri îndreptate împotriva Romaniei, prin care 3 reclamante, Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru, precum si Ileana Florica Solon, au sesizat Curtea in legatura cu incalcarea art. 6 § 1 din Conventie care consfinteste dreptul de acces la instanta si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie care protejeaza dreptul de proprietate.
1. Fapte referitoare la cererea nr. 30.767/05 introdusa de doamnele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru
În anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, statul a nationalizat mai multe imobile, printre care si cel in cauza, apartinand domnului Atanasiu, sotul primei reclamante, respectiv tatal celei de-a doua reclamante.
Cererea de restituire a imobilului depusa de autorul reclamantelor, in temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost solutionata nici pana in prezent. Ulterior, domnul Atanasiu a decedat, iar reclamantele au fost recunoscute ca singurele sale mostenitoare.
In temeiul Legii nr. 112/1995, societatea care administra imobilul le-a vandut chiriasilor cele 9 apartamente situate în imobil.
Prin actiuni in justitie, reclamantele au obtinut restituirea in natura a 7 dintre cele 9 apartamente din imobil, fiecare dintre hotararile pronuntate fiind intemeiate pe constatarea ilegalitatii nationalizarii imobilului.
Pentru un alt apartament, reclamantele beneficiaza de o hotarare, înca susceptibila de apel, prin care autoritatile locale au fost obligate sa le plateasca o despagubire.
Pentru ultimul apartament (apartamentul nr. 1), care formeaza obiectul plangerii adresate Curtii, reclamantele au introdus o actiune în revendicare pe dreptul comun, cerand si anularea contractului de vanzare-cumparare încheiat cu fostii chiriasi.
Prima instanta, apreciind ca nationalizarea fusese ilegala, a admis actiunea, a constatat nulitatea vanzarii si a obligat paratii sa le restituie reclamantelor apartamentul. In apel, hotararea a fost desfiintata si ambele capete de cerere respinse, instanta de apel considerand ca nationalizarea a fost legala. In recurs, Inalta Curte de Casatie si Justitie a repins cererea ca inadmisibila, pe motiv ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele nu ar fi putut solicita restituirea acestui apartament decat in conditiile si potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. Cu privire la cererea de anulare a contractului de vanzare-cumparare, Înalta Curte a confirmat ca nationalizarea a fost legala, însa din cauza respingerii capatului de cerere principal referitor la restituirea apartamentului, acest capat de cerere era si el inadmisibil.
Demersurile efectuate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001 au ramas fara rezultat, chiar daca a fost obtinuta o hotarare judecatoreasca prin care Primaria Mun. Bucuresti era obligata sa solutioneze notificarea depusa de reclamante.
2. Fapte referitoare la cererea nr. 33.800/06 introdusa de doamna Ileana Florica Solon
In temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat Universitatii din Craiova sa fie despagubita pentru terenul nationalizat, in suprafata de 1.950 mp, care apartinuse parintilor sai. Universitatea din Craiova a respins cererea motivand ca bugetul sau nu dispunea de fonduri care sa poata fi alocate acestui tip de despagubiri, trimitand cererea reclamantei catre Prefectura Judetului Dolj.
Ca urmare a introducerii actiunii in justitie, prima instanta, desi a constatat ca reclamanta dovedise dreptul de proprietate al parintilor sai, precum si nationalizarea abuziva, a respins pretentiile acesteia ca premature, apreciind ca partea interesata ar fi trebuit sa astepte ca prefectura sa statueze cu privire la cererea sa de despagubire.
In apel si ulterior in recurs, Curtea de apel, respectiv Inalta Curte, au infirmat solutia primei instante, argumentand ca în timpul procedurii, Universitatea din Craiova trimisese o adresa prin care informase Prefectura Judetului Dolj despre faptul ca era de acord cu acordarea unei despagubiri în favoarea reclamantei, în cuantumul solicitat de aceasta din urma. De asemenea, Înalta Curte de Casatie si Justitie a precizat ca nu fusese stabilita nicio obligatie concreta în sarcina statului roman, acordarea efectiva a unei reparatii în cuantumul stabilit urmand sa se faca potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005.
Ulterior, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Judetului Dolj sa îi acorde reclamantei, pentru terenul în cauza, despagubirea stabilita prin hotararile instantei. Ea a precizat ca dosarul urma sa fie transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor (Comisia Centrala).
Comisia Centrala nu a informat reclamanta despre urmarile acestei decizii. Pana în prezent, partii interesate nu i-a fost platita nicio despagubire.
II. Aprecierile Curtii
1. Referitor la incalcarea art. 6 § 1 din Conventie care consacra dreptul de acces la o instanta
În ceea ce priveste actiunea în revendicare întemeiata pe prevederile civile de drept comun, Curtea apreciaza ca respingerea sa motivata de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor de reparatie nu releva, în sine, o problema din perspectiva dreptului de acces la o instanta garantat de art. 6 § 1 din Conventie, cu conditia ca procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 sa fie privita ca o cale de drept efectiva.
Or, Curtea constata ca, din practica nationala reiese ca, la data evenimentelor, autoritatile competente îsi încalcau în mod repetat obligatiile instituite prin legile speciale, mentionand in acest sens: nerespectarea termenului legal de solutionare a notificarilor, lipsa de raspuns al autoritatilor administrative la cererile de restituire, la care se adauga lipsa in perioada respectiva a unei cai de atac.
In aceste conditii, Curtea apreciaza ca respingerea actiunii in revendicare intemeiata pe dreptul comun, cu motivarea ca reclamantele trebuiau sa urmeze procedura instituita prin legea spciala, aduce atingere substantei însesi a dreptului lor de acces la o instanta.
2. Referitor la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care consfinteste dreptul la respectarea bunurilor proprii
Curtea reaminteste ca, in conformitate cu principiile care de desprind din jurispudenta sa, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza un drept de a dobandi bunuri si nu ingradeste libertatea statelor de a stabili domeniul si conditiile de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor. Insa, Protocolul nr. 1 cere ca ingerinta autoritatii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sa aiba un scop legitim si sa pastreze un just echilibru intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului.
In speta, Curtea apreciaza ca neexecutarea unei hotarari judecatoresti ce recunoaste un drept la despagubire, chiar daca suma nu a fost stabilita, constituie o ingerinta în dreptul de proprietate în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
De asemenea, Curtea mai constata ca statul nu a oferit partilor nicio garantie în ceea ce priveste durata sau rezultatul procedurii în fata Comisiei Centrale, iar Fondul “Proprietatea” nu functioneaza intr-un mod eficient, care sa permita acordarea de despagubiri efective tuturor beneficiarilor legilor de reparatie care alesesera sa primeasca actiuni.
Faptul ca reclamantele nu au primit înca o despagubire si nu au nicio garantie cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
3. Referitor la aplicarea art. 46 din Conventie prin care partile se angajeaza sa se conformeze hotararilor definitive ale Curtii
Curtea apreciaza ca ineficienta mecanismului de despagubire sau de restituire continua sa fie o problema care se repeta pe scara larga în Romania, apreciind, fata de aceasta situatie, ca prezentele cauze se preteaza la aplicarea procedurii hotararii-pilot.
In acest sens, avand în vedere numarul foarte mare de cereri îndreptate împotriva Romaniei, referitoare la acelasi tip de contencios, Curtea hotaraste sa suspende pentru o perioada de 18 luni, începand de la data ramanerii definitive a hotararii, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeasi problematica generala, în asteptarea adoptarii de catre autoritatile romane a unor masuri capabile sa ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparatie.
III. Prejudiciul
Pe baza elementelor aflate în posesia sa Curtea aloca, pentru toate prejudiciile, suma de 65.000 EUR doamnelor Atanasiu si Poenaru si suma de 115.000 EUR doamnei Solon.
Cu privire la cheltuielile de judecata, Curtea apreciaza ca in ceea ce priveste reclamantele Atanasiu si Poenaru, suma platita de Consiliul Europei pe calea asistentei judiciare acopera cheltuielile de judecata solicitate, iar reclamantei Solon ii acorda suma de 3.151,84 EUR.
Avand in vedere cele de mai sus, Curtea:
- hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 6 § 1 din Conventie în ceea ce le priveste pe reclamantele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru;
- hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 1 din Protcolul nr. 1 la Conventie în ceea ce le priveste pe toate reclamantele;
- hotaraste ca statul roman sa ia masurile care sa garanteze protectia efectiva a drepturilor enuntate de art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de fata, conform principiilor consacrate de Conventie. Aceste masuri vor trebui sa fie puse în practica în termen de 18 luni de la data la care hotararea Curtii va ramane definitiva;
- hotaraste sa suspende pentru o perioada de 18 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari analiza tuturor cererilor rezultate din aceeasi problematica generala, fara a prejudicia posibilitatea Curtii de a declara inadmisibila oricare dintre cauzele de acest tip sau de a lua act de o solutionare amiabila la care vor fi ajuns eventual partile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Conventie;
- hotaraste ca statul roman sa le plateasca împreuna reclamantelor Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru, suma de 65.000 EUR, pentru toate prejudiciile, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
- hotaraste ca statul roman sa îi plateasca reclamantei Ileana Florica Solon suma de 115.000 EUR pentru toate prejudiciile, precum si suma 3.151,84 EUR pentru cheltuielile de judecata, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
- respinge cererea de reparatie echitabila în rest.