Drepturile omului SRDO

autori:
Prof. Dr. Florin CIUTACU ; Av. Dr. Artin SARCHIZIAN

1. In mod traditional, incheierea unui contract are seminificatia juridica a realizarii acordului de vointa dintre parti, asupra clauzelor acestuia [1], urmare a conjunctiei celor doua elemente constitutive ale oricarei conventii: a ofertei si acceptarea acesteia, urmand ca efectele (drepturile si obligatiile specifice) sa se produca de la acest moment (cu exceptia cazului cand prin vointa partilor, ori dupa lege, ele se vor produce la un alt moment). Cu toate acestea, nimic nu se opune, ba, chiar se recunoaste expresis verbis de lege, ca partile sa poata incheiea intelegeri prealabile contractului (asa numite contracte preparatorii [2] prin care se prefigureaza, sau proiecteaza incheierea unui contract in viitor, aceasta, fiind o modalitate juridica, des intalnita in practica, prin care, desi partile nu incheie contractul proiectat, totusi se leaga juridic intre dansele a-l incheia in viitor, dobandind astfel o certitudine relativa la incheierea acestuia. Intr-un astfel de caz, angajamentului juridic asumat, are ca obiect o obligatie de “a face” sau chiar mai mult, asa dupa cum vom observa, sunt situatii in care, deja una dintre parti isi exprima consimtamatul in avans la incheierea acestui contrac. O asemenea “intelegere juridiceasca”, la randu-i reprezinta un veritabil contract (art. 1.166 NCC), diferit insa de celsubsecvent, previzionat. Evident, nu poate fi omisa ipoteza in care se emite o simpla oferta de a contracta, caz in care aceasta, ca si fizionomie juridica, va ramane un act unilateral.

2. Reglementand partea generala a obligatiilor, respectiv ce a izvoarelor obligationale (Cartea a V-a Titlul II), in cuprinsul capitolului I, referitoare la Contract, Noul Cod Civil, cuprinde dispozitii relative atat la pactul de optiune, definit ca fiind, acea conventie prin care una dintre ele rămâne legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1.191. (art. 1.278 NCC), cat si la promisiunea de a contracta (art. 1.279), ce nu beneficiaza de o definitie legala, dar care, este inteleasa in doctrina [3] ca fiind acea conventie prin care partile, se angajeaza reciproc, ori numai una dintre ele, a incheia in viitor un contract. Cat priveste promisiunea de a contracta, dupa cum obligatia de a incheia contractul in viitor (a face) este asumata numai de una dintre partile contractate, ori, deopotriva de cele doua, suntem in prezenta fie a unei promisiuni unilaterale de a contracta, fie, in cazul celei din urma, in cazul unei promisiuni bilaterale (sinalagmatice) de a contracta.

3. Observam asadar, optiunea ferma a legiuitorului nu doar de a utiliza deopotriva atat notiunea de “pact de preferinta” cat si cea de “promisiune de a contracta” dar, cel mai important, de a reglementa in mod deosebit cele doua operatiuni juridice, de unde, in mod lesnicios putem preliminar conchide ca, intre cele doua notiuni, nu exista identitate.

Aceasta observatie se impune a fi subliniata, in conditiile in care, pana in prezent, o parte a doctrinei romane [4] si straine [5], prin vocea unor autori de certa autoritate, afirma in mod hotarat ca, promisiunea unilaterala (de a contracta –p.n.) si pactul de optiune sunt “unul si acelasi lucru”, apreciindu-se ca, cea de a doua sintagma este propusa doar pentru a marca faptul ca promisiunea nu este intodeauna un contract unilateral (in cazul in care, este stipulata o indeminzatie de imobilizare) [6].

Cum insa, dupa cum am aratat, deosebirea intre cele doua operatiuni juridice este in mod idubitabil transata de legiuitor, se impune a observa elemente ce deosebesc si particularizeaza fiecare dintre cele doua acte juridice, marturisind ca riscul de confuziune este destul de pregnant, de vreme ce, atat pactul de optiune, cat si promisiunea unilaterala, sunt contracte, care confera un drept, potestativ beneficiarului acestora, de optiune, respectiv de a decide, ori nu, incheierea contractului previzionat. Insa,in cadrul analizei comparative a celro doua operatiuni, intereseaza atat tipul obligatia asumata in cazul fiecaruia dintre cele doua, conducand la calificarea naturii juridice a fiecaruia cat si, mecanismul in care, in caz de optiune pozitiva, se va incheia contractul previzionat.

3.1. Cat priveste promisiunea unilaterala de a contracta, aceasta, dupa cum am aratat, naste in sarcina promitentului obligatia de a incheia in viitor contractul, asa incat, in cazul in care, beneficiarul promisiunii se va hotara a incheia contractul, promitentul, va fi tinut sa-si manifeste consimtamatul la incheierea contractului subsecvent, iar in caz de refuz, obligatia acestuia fiind susceptibila de executare silita (indirecta), caz in care, instanta suplinind consimtamantul acestuia va pronunta o hotarare care sa tina loc de contract [7]. Retinem asadar, ca obligatia ce descinde in sarcina promitentului in cazul incheirii unui astfel de contract este cea de “a face” (implica o conduita ulterioara pozitiva, alta decat cea de “a da”) corelativa dreptului de creanta al beneficiarului, de optiune, in sensul de a decide si pretinde incheierea contractului. Din acest fapt, putem califica actul ca avand natura juridica a unui antecontract, respectiv o conventie prin care una dintre parti se obliga sa incheie in viitor un contract al carui continut esential este determinat, fiind o conventie prealabila, diferita de cea previzionata.

3.2. Deosebit de acestea, in cazul incheierii unui pact de optiune, promitentul nu se mai angajeaza a incheia in viitor contractul (a face) ci, deja, in mod actual si anticipat, acesta isi manifesta consimtamatul la incheierea contractului subsecvent, astfel incat, la data la care, si beneficiarul va opta pentru incheierea acestuia, o data cu manifestarea propriei vointe, realizandu-se ipso jure acordul de vointa, contractul fiind considerat incheiat. Dea altfel, s-a defipt de catre legiuitor ca, manifestarea de vointa astfel exprimata, potrivit art. 1.278 NCC reprezinta o oferta irevocabila ce produce efectele prevăzute la art. 1.191 NCC. Cat priveste natura juridica desemnata de legiuitor, ca fiind, cea a unei “oferte” avem unele rezerve, aceasta intrucat, oferta (in conceptia clasica) reprezinta o propunere de a contracta, prin care, ofertantul fixeaza elementele ce pot fi luate in considerare pentru incheierea contractului, ori, in cazul pactului de optiune, aceste elemente sunt stabilite de catre partile ce incheie “pactul” si nu doar de catre “ofertant” (promitent). Ca, manifestarea de vointa din partea promitentului este deja exprimata, ca si in cazul oferetei de a contracta, nu este de natura a o califica drept oferta un astfel de act juridic, care oricum este bi sau multi lateral, ci, mai curand, reprezinta o manifestare “anticipata” de a incheia contractul, al carui elemente esentiale sunt deja stabilite prin conventia partilor. Totodata, s-a si sustinut in doctrina [8] ca un astfel de act ar avea o natura juridica complexa, reunind deopotriva atat o oferta (de a contracta) cat si, o conventie accesorie in puterea careia beneficiarul devine creditorul unui drept de optiune asupra incheierii sau neincheierii. Fara a nega justetea tezei potrivit cu care ar avea o natura juridica complexa, totusi, faptul ca se confera dreptul de optiune al beneficiarului nu reprezinta un element de absoluta noutate, inedit, de vreme ce, orice oferta (fiind, astfel calificata de legiuitor) confera destinatarului acesteia optiunea de a decide daca o va primi ori nu. Astfel ca, asa dupa cum am aratat, caracterul original si care particularizeaza acest instrument juridic, rezida in aceea ca, elementele ofertei nu sunt stabilite exclusiv de catre ofertant ci, prin acordul partilor.

4. Calificarea corecta a unei astfel de conventii preliminare ca fiind promisiunea de a contracta ori, pact de optiune, manifesta un interes practic deosebit, aceasta pe de o parte, pentru a observa modalitatea in care se va incheia contractul subsecvent (proiectat), respectiv, in cazul promisiunii de a contracta, in “doi timp” fiind necesar ca ambele parti sa isi mainfeste consimtamamtul pentru incheierea actului subsecvent, pe cand in cazul pactului de optiune, contractul se incheie, prin simpla manifestare de vointa a beneficiarului, caz in care se realizeaza acordul de vointa. Iar, pe de alta parte, intereseaza forma pe care trebuie sa o imbrace un astfel de act, aceasta deoarece, daca in cazul pactului de preferinta, legiuitorul a reglementat forma actului ca fiind ceruta de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie (art. 1.278 alin. 5), o astfel de reglementare lipseste in cazul promisiunii de a contracta, de unde rezulta ca se aplica regula generala, cea a consensualismului (art. 1.178 NCC “Libertatea Formei”), indiferent daca catul proiectat este unul pentru care legea cere incheierea in forma solemna.

5. Reglementand un caz particular in care se intalneste un astfel de act, respectiv Pactul de opţiune privind contractul de vânzare, legiuitorul inscrie la art. 1.668 alin (1) (NCC) ca: În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului, fiind vorba de o cauza temporara de indisponibilizare a bunului, motiv pentru care, partile pot prevedea in conventia incheiata o indemnizatie de imobilizare [9], caz in care, contractul devine oneros si sinalagmatic. De asemenea, la alin. (2) al aceluiasi articol se prevede ca: Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară, iar, dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale către cealaltă parte.

6. Tot astfel, reglementand promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare, Noul Cod Civil prevede la art. 1.669. alin. (1) ca, atunci când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. Iar, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

——————————————————————————–
[1] C. Statescu; C. Barsan. Teoria Generala a Obligatiilor, Ed. Hamagiu, 2008, p. 43

[2] Dan Chirica, Contracte speciale civile si comerciale V. I, Ed. Roseti 2005, p. 156

[3] Fr. Deak, Tratat de Drept Civil, Contracte Speciale, Ed. Actami 1998, p. 19-20

[4] Dan Chirica, infra. p. 157

[5] L. Boyer, Promesse de vente, Rep. Civ. Dalloz,1990, p. 2-3

[6] J.Huet, p. 120-121, nr. 11174 apud D. Chirica, op. cit. p. 158

[7] Mircea N. Costin, Mircea C. Costin “Promisiunea de contract”, Dictionar de drept civil, Ed. Lumina Lex 2004, 267

[8] I. Lula, Natura Juridica a promisiuni unilaterale de vanzare, “Dreptul” nr. 6/1998, p. 43 si urm.

[9] In acest sens D. Chirica, op. cit.p. 158

——————————————————————————–

autor: Av. Artin Sarchizian

Ipoteza pe care o avem în vedere în abordarea acestui subiect, este aceea în care, o construcţie este amplasată (are o latură) pe linia de hotar dintre două pro­prietăţi ce aparţin a două persoane diferite, şi mai precis, situaţia în care sînt necesare a fi făcute lucrări de intervenţie pentru repa­rarea ori, conservarea zidului situat pe această linie de hotar şi care lucrări, pot fi realizate numai prin asigurarea accesului pe proprietatea vecinului.

Evident, această chestiune nu naşte dificultăţi, în situaţia în care, între cei doi proprietari (vecini) există o bună relaţie de vecinătate care, determină în final acordul expres al proprietarului vecin, de a permite accesul pe proprietatea sa în vederea îndeplinirii acestor lucrări. Situaţia este însă diferită, în ipoteza în care nu există un ase­menea acord, mai precis, atunci cînd sîntem în faţa unui refuz, astfel se naşte întrebarea: care ar fi posibilitatea prin care proprietarul construcţiei ar putea obţine accesul pe proprietatea vecinului, în ve­derea efectuării lucrărilor?

Înainte însa de a găsi un răspuns, se impune a aminti faptul că, premisa unui asemenea „diferend“ este aceea în care, cele două fonduri (învecinate) aparţin a două persoane diferite, între care se naşte un raport de fapt, de – vecinătate, izvor al raportului juridic izvorît „de vecinătate“ respectiv, se nasc anumite drepturi şi obli­gaţii între aceştia doi, tocmai, cum în pre­cedent arată, din starea vecinatăţii.

Tot astfel, trebuie observat că se pune în discuţie însăşi noţiunea de proprietate, şi prerogativele pe care acest drept le naşte, fără a omite faptul însă, căci chiar prin legea fundamentală – Constituţia României se afirmă principiul inviolabilităţii proprie­tăţii (art. 44) şi în egală măsură, dreptul de proprietate conferă titularului său posibi­litatea de a dispune în mod liber, în privinţa bunului pe care îl deţine.

Pe de altă parte, în legătură cu exer­citarea prerogativelor proprietăţii, trebuie amintit ca art. 480 din Codul Civil care, de­fineşte dreptul de proprietate arată în partea sa finală, faptul că prerogativele acestui drept, pot fi în mod liber exercitate de ti­tularul său, însă în limitele „determinate de lege“ cum de altfel şi Constituţia României, la art. 41 stabileşte cu valoare de principiu că, limitele exercitării dreptului de pro­prietate sînt „stabilite de lege“.

Aşadar, se observă că proprietatea a renunţat a mai fi o plena īn re potestas, fiind un drept absolut, însă care trebuie exercitat în limitele sale determinate de lege, fiind numite în doctrină ca „limite fireşti, menite a apăra interesele obşteşti sau private ale altora“.

O astfel de „limitare“ este determinată şi din punerea în valoare a două fonduri (proprietăţi) învecinate, între care se naşte relaţia de vecinătate, în desfăşurarea cărora chiar Constituţia României la art. 41 alin.6, stabileşte regula de principiu, potrivit cu care, proprietarilor le revine obligaţia „res­pectării sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăţi“.

Astfel, vecinatatea determina o tole­ranţa paşnică comună între cei doi pro­prie­tari vecini, cu consecinţa obligaţiei de abţi­ne­re a acestora, de la fapte/acte ce ar putea afecta folosinţa normală a proprietăţii veci­ne, precum şi cu, obligaţia de respectare a tuturor regulilor de convieţuire socială în legătură cu raportul de vecinătate.

În legătură cu subiectul abordat, respectiv al posibilităţii de obţinere a acce­sului pe proprietatea vecină, în scopul intervenţiei la zidul situat pe linia de hotar, este cert, că este o chestiune ce se subscrie relaţiei de vecinătate, însă este tot atît de cert, că hotărîrea de a permite ori nu accesul pe proprietatea sa, aparţine proprietarului fondului (vecin) ce urmează a fi tranzitat, fiind un drept al acestuia, cu alte cuvinte, dreptul de opţiune între a permite ori nu, aparţine acestuia.

O dată stabilit faptul că este vorba de un „drept“ de opţiune în luarea deciziei, este evident că acesta, ca orice drept, trebuie a fi exercitat cu bună-credinţă [art. 54 din Constituţia României şi art. 970 alin (1) C. Civ], obligaţie surprinsă într-un mod plastic admirabil de adagiul latinesc „qui suo iure utitur, neminem laedit“ (cine îşi exercită dreptul său, nu vatamă pe nimeni).

Raportînd această regulă, a „dreptu­lui“ de a decide dacă permite ori nu accesul, trebuie observat că în caz de refuz, de a permite, acesta trebuie să fie unul justificat, pe un interes propriu legitim, care ar putea vătama titularul dreptului în cazul în care ar permite, fără a fi considerat motiv de refuz legitim, simplul „deranj“ creat prin această activitate, ce este o consecinţă firească a ei.

În cazul în care această justificare ra­ţională lipseşte, înseamnă că refuzul este unul nejustificat, lipsit de orice cauză raţio­nală, mai mult, s-ar putea reţine că ar fi vor­ba de o exercitare abuzivă în scopul de a-l vătama pe altul şi de a-l şicana.

În această situaţie sîntem înaintea unui abuz de drept, constînd în esenţă în exer­citarea cu rea-credinţă a dreptului său, caz în care urmează a fi sancţionat autorul acestei fapte.

În cazul de faţă, sancţiunea pe care numai instanţa ar putea-o aplica, ar fi aceea, de a-l obliga pe proprietarul vecin, a per­mite accesul pe proprietatea sa, pe perioada efectuării lucrărilor de intervenţie la res­pectiva construcţie (zid) situată pe linia de hotar (la calcan).

În acest sens, trebuie introdusă o acţiune în justiţie, care să aibă ca şi obiect tocmai obligaţia de a face, urmînd ca in­stanţa în funcţie de probatoriul ce se va administra, în cadrul căruia reclamantul ar trebui să dovedească toate aspectele de fapt şi drept ce conduc la concluzia că inter­venţia este necesară/utilă şi că refuzul este nejustificat, urmînd ca instanţa să dispună în consecinţă.

Tot ca o consecinţă a abuzului de drept, este posibil, ca pentru conduita sa ilicită, proprietarul vecin să poata fi obligat şi la despăgubiri, în ipoteza în care s-ar constata ca urmare a refuzului au fost produse preju­dicii reclamantului (în baza art. 998-999 C.Civ.)

Tot astfel, pîrîtul (proprietar vecin) va fi ţinut a suporta şi cheltuielile de judecată avansate de reclamant în respectiva cauză, toate acestea ca sancţiune a abuzului de drept.

Rezumînd, putem susţine că există posibilitatea de a obţine în justiţie accesul pe proprietatea vecină şi în pofida refuzului proprietarului acestuia, aceasta fondată pe teoria abuzului de drept şi pe obligaţia de menţinere a raporturilor de bună vecinatate.

autor: Av. Artin Sarchizian

Dupa cum aratam si cu un alt prilej , rudenia, dincolo de insemnatatea sa morala este, o legatura juridica intre persoane, dedusa din descendenta acestora una din alta, ori, dintr-un autor comun precum si prin adoptie, se observa ca stabilirea – descendentei este o chestiune de o importanta deosebita, luand in calcul si doar, efectele juridice pe care starea de rudenie le determina, cum ar fi: obligatii de intretinere, drepturi succesorale, incapacitati etc. Prin urmare, atunci cand ne referim la notiunea de rude, avem in vedere acea legatura biologica, ce descinde din descendenta acestora (fie una din alta, fie dintr-una comuna), asa numita „filiatie”.
In stabilirea paternitatii, trebuie sa distingem, dupa cum ne referim la un copil “din casatorie”(cel nascut ori conceput in timpul casatoriei) ori la unul “din afara casatoriei”(cel nenascut in cursul ori in timpul casatoriei, ori, cel care desi a fost conceput sau nascut in timpul casatoriei, este totusi, socotit din afara casatoriei, urmare a admiterii actiunii in contestarea sau tagaduirea paternitatii). Astfel, prezumtia de paternitate se aplica numai în favoarea copiilor din casatorie, care sunt considerati ca au ca tata pe soţul mamei (art. 53 C.Fam.) Filiatia fata de tatal din afara casatoriei se poate stabili prin recunoastere voluntara de paternitate sau prin hotarare judecatoreasca (art. 56 C.Fam.), la randu-i, recunoasterea de paternitate poate fi totusi contestata, atunci cand nu corespunde adevarului – art. 58 alin. 1. C.Fam.
Recunoasterea de paternitate, reprezinta un act voluntar, prin care un barbat declara ca este tatal biologic al unui anumit copil, aceasta declaratie poate fi facuta: la oficiul starii civile, fie o data cu inregistrarea nasterii copilului, caz in care, numele tatalui este trecut in actul de nastere al copilului, fie dupa aceasta data, caz in care, in legatura cu aceasta se va face mentiune pe marginea actului de nastere; prin inscris autentic, facand precizarea ca au caracter autentic nu numai inscrisurile facute in fata notarului public, ci si toate inscrisurile intocmite de functionari (de stat) in cadrul competentelor lor, cu respectarea solemnitatii ceruta de lege, avand valoarea de act autentic, deasemeni, au aceasta vloarea si hotararile judecatoresti, astfel incat, recunoasterea de paternitate, poate fi facuta in cursul oricarui litigiu, cu conditia respectarii formei solemne pretinse de lege, instanta luand act de aceasta si facand constatarea manifestarii de vointa in cuprinsul hotararii (ce poate fi si o incheiere de sedinta); prin testament, astfel, marturisirea ca este tatal minorului, o persoana o face si printr-un testament, care, in lipsa oricarei precizari de text si fata de exprimarea generala intrebuintata lege, trebuie admis ca recunoasterea de paternitate se poate face, folosind oricare dintre formele testamentului premise de lege (art. 858 din C.Civ.: autentic, mistic, olograf) insa, cu conditia ca, acesta sa fie considerat valabil, respectiv sa fie intocmit cu respectarea conditiilor prescrise de lege pentru incheierea acestuia. Desi, aceasta marturisire, este cuprinsa intr-un testament, ce reprezinta un act eminamente irevocabil, totusi, aceasta nu inseamana ca si recunoasterea poate fi revocata, ci dimpotriva, aceasta ramane irevocabila. Irevocabilitatea recunoasterii este justificata de faptul ca, aceasta, reprezinta un act (manifestare de vointa) distinct de celelalte eventuale acte cuprinse de testament, astfel incat, testamentul este perceput ca un tipar juridic, care poate sa cuprinda chiar acte ce nu sunt de ultima vointa, independente juridic fata de restul. De altfel, s-a decis ca, o astfel de recunoastere este valabila chiar daca testamentul nu cuprinde, in nicio masura alte dispozitii, cu conditia ca actul respectiv (un testament olograf – p.n.) sa fi fost scris in intregime, datat si semnat de mana autorului recunoasterii. In acest sens, poate servi ca act valabil de recunoastere a paternitatii, sub forma unui testament olograf, chiar si o autobiografie, daca aceasta a fost scrisa, datata si semnata de cel decedat.
Relativ la copiii care pot fi recunoscuti, legiuitorul a prevazut la art. 57 alin. (1) din C.Fam., ca, copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti. Acest text de lege a fost interpretat de doctrina si intr-o forma mai extensiva, apreciindu-se ca, pot fi recunosuti nu doar copiii nascuti, ci si cei nenascuti dar conceputi, caz in care, actul recunoasterii va produce efecte, sub conditia ca la nastere, copilul sa aiba situatia juridica a unui copil din afara casatoriei. Daca, in privinta unui copil a carui paternitate s-a stabilit prin incidenta prezumtiei de paternitate (deci, a unui copil din casatorie) este cert ca nu se poate face un act de recunoastere, s-a pus intrebarea, daca un copil deja recunoscut poate fi din nou recunoscut de catre un alt barbat, ce se pretinde tatal copilului. In raspus la aceasta, ce-i drept, o parte a doctrinei (Prof. I.Filipescu) a opinat in sensul ca, este posibila, insa, ofiterul de stare civila va trebui sa refuze inregistrarea recunoasterii ulterioare, cata vreme, cea anterioara nu este inlaturata pe calea contestatiei, ca fiind necorespunzatoare adevarului.
Contestarea recunoasterii de paternitate; Intrucat, este de principiu ca datele de stare civila ale unei persoane trebuie sa corespunda adevarului, iar astfel, chestiunea referitoare la statutul persoanei, intereseaza persoana vizata (cu toate implicatiile nepatrimoniale si patrimoniale) cat si societatea, era si firesc sa se recunoasca posibilitatea contestarii recunoasterii de paternitate, ce se pretinde ca nu corespunde realitatii. Deasemeni, posibilitatea de a contesta o recunoastere de paternitate nu contrazice sub nicio forma, caracterul irevocabil al acesteia, nici cel putin atunci cand este facuta de catre autorul recunoasterii, intrucat, prin aceasta nu revoca unilateral si discretionar actul recunoasterii de catre autor, ci, numai se supune verificarii judiciare a realitatii sale.
Cu privire la persoanele ce pot introduce o astfel de actiune in justitie (ce reprezinta singura modalitate de contestare), art. 58 din C.Fam, stipuleaza ca ea poate fi promovata de catre “orice persoana interesata”, respectiv care, urmareste un folos personal, imediat si nascut, de natura patrimoniala sau nepatrimoniala. In mod obisnuit, introduc o astfel de actiune persoane precum: copilul recunoscut, mama acestuia, barbatul care a facut recunoasterea, mostenitorii acestuia, vreun alt barbat care se pretinde tatal biologic real, al copilului recunoscut s.a.m.d.
Cat priveste chestiunea prescriptiei dreptului la actiune in contestarea paternitatii, avand in vedere ca de principiu, drepturile napatrimoniale inseparabile de persoana omului (cum este si acesta, relativ la statutul persoanei) sunt drepturi perpetue si imprescriptibile, fiind admise numai exceptiile prevazute expres de lege, si cum, nicio dispozitie legala, nu a declarat drept prescriptibila o astfel de actiune, se recunoaste in mod unitar, caracterul imprescriptibil al acesteia.
O astfel de actiune este de competenta Tribunalelor specialziate pentru minori si familie, insa, pana la constituirea carora, competente sunt judecatoriile in a caror raza teritoriala (circumscriptie) se afla domiciliul paratului. Cat priveste probatoriul, fiind vorba de o situatie de fapt. Aceasta este susceptibila a fi dovedita prin orice mijloc de proba, insa, apare ca o necesitate juridica, administrarea unei probe stiintifice (medico-legale) care sa stabileasca daca autorul recunoasterii este tatal biologic al copilului. Deasemeni, sub aspectul sarcinii probei, observam ca art. 58 alin. 2 C.Fam., stabileste o exceptie de la regula potrivit careia, reclamantul are sarcina probei, respectiv aceea ca, dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi. Admiterea actiunii, conduce, la inlaturarea – retroactiva – a recunoasterii contestate.

1. Preliminarii. In mod traditional, prin obligatie se intelege acel raport juridic in puterea caruia o persoana – denumita debitor – este tinuta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva in favoarea unei alte persoane – denumita creditor – astfel, din perspectiva acestuia din urma, vorbim despre un drept de creanta, ce confera titularului acestuia posibilitatea de a pretinde debitorului sau executarea obligatiei sale (a da, a face sau a nu face). Dealtfel Noul Cod Civil la art. 1164, pentru prima data, ofera o definitie (legala) raportului obligational, prevazand ca obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. Precum am vazut, aceasta indatorire a debitorului formeaza un raport juridic, nefiind, prin urmare o simpla relatie sociala intre doua persoane, ci este reglementata de normele juridice, ceea ce imprima acesteia caracterul obligatoriu, detasandu-se de simpla facultate (posibilitate) a debitorului (daca executa sau nu). Insa, pentru a da continut caracterului obligatoriu al indeplinirii indatoririi debitorului, apare ca ca o necesitate de ordine juridica faptul ca, in situatia in care debitorul nu intelege sa isi indeplineasca de bunavoie obligatia, sa se poatatrece la executarea silita a acesteia, pentru ca numai astfel poate fi garantata si asigurata obligativitatea indeplinirii indatoririi si, corelativ al realizarii creantei, care, fiind un drept civil patrimonial la nevoie, se va realiza prin presiune asupra patrimoniului debitorului sau prin forta publica (denumita generic – prin forta coercitiva a statului).

2. Conceptul de executare a obligatiei. In decursul istoriei, perceptia privind indeplinirea (onorarea) obligatiilor si reprezentarea acestora a fost diferita, astfel ca, initial obligatiile erau vazute ca fiind strans legate de persoana debitorului, chiar corporal de aceasta, ceea ce in dreptul roman reprezenta un vinculum corpvs, ce legitima un drept al creditorului asupra persoanei debitorului, ajungandu–se pana acolo incat creditorul se manifesta fata de debitor intocmai ca proprietarul unui lucru. Astfel, creditorul unei obligatii neonorateputea dispune de persoana debitorului insolvabil dupa bunul sau plac, punandu-l sub sclavie sau chiar ajungandu-se la manifestari extreme – suprimarea vietii. Graitor sub aspectul conceptiei de atunci sunt cele inscrise in Legea celor XII table (table III) in care se consemneaza, de acum celebra maximă „adversus hostem aeterna auctoritas esto” (împotriva duşmanului, revendicarea este eternă).

Cu timpul, tinand pasul cu dezvoltarea reglementarilor vietii sociale prin normele juridice, si conceptia privind obligatiile si executarea acestora s-a modificat (a evoluat) fiind acordata o importanta din ce in ce mai mare executarii asupra bunurilor debitorului. Insa acest fapt nu a eliminat intrutotul acele masuri cu caracter represiv asupra persoanei debitorului, aceasta numai daca ne referim la celebra inchisoare pentru datornicii de la Clichy, pe unde numeroase personalitati ale literaturii franceze au trecut (Balzac, Al. Dumas si altii) devenind chiar un subiect de literatura si chiar de satira, fapt care a determinat, cum era si firesc, pierderea eficacitatii acesteia (mai mult chiar, nu doar ca nu se achitau datoriile, dar creditorul era indatorat sa suporte toate spetele tinerii datornicului in detentiune, ceea ce determina o pierdere mai mare din partea acestuia). Chiar si in Romania a fost reglementata o astfel de “temnita a datornicilor” respectiv prin legea asupra constrangerii corporale din 1864, care nu a fost abrogata expres ci se considera abrogata tacit, fata de neconcordanta cu ordinea constitutionala actuala.

Observam astfel ca o data cu inlocuirea executarii asupra persoanei cu executarea asupra bunurilor se pune accentul pe patrimoniul debitorului (in special activul), ceea ce ne indrituieste a retine ca patrimoniul debitorului va garanta indeplinirea obligatiilor, idée redata concentrat in maxima franceze qui s’oblige, oblige le bien (cine se obliga, obliga toate bunurile lui). In sensul consacrarii legislative a acestei teze, articolul 1718 din Codul Civil prevede in termeni precisi ca “oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile mobile si imobile, prezente si viitoare”, iar Noul Cod Civil la art. Art. 2324. alin. (1) consacra deasemnene regula de drept, potrivit cu care “Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.” Astfel, ambele texte consacra asa numitul drept de gaj general al creditorului chirografar, sau, cum marginal denumeste Noul Cod Civil “Garanţia comună a creditorilor”, respectiv dreptul creditorului de a-si executa creanta sa – neonorata – asupra oricarui bun al debitorului (afara de cele declarate de lege neurmaribile). Acest creditor se numeste chirografar, intrucat nu are garantata creanta sa printr-o garantie reala (ipoteca, gaj etc.) ori personala (fidejusiune, garantii autonome etc.), adica nu are o garantie anume.

3. Insolvabilitatea, cauza obstaculativa a realizarii creantei. Executarea obligatiilor, desi este obligatorie, faptic nu intotdeauna se realizeaza de bunavoie de catre debitor, caz in care se pune problema executari silite. Cum insa garantarea obligatiilor se face cu bunurile debitorului, ce pot fi volatizate, prin instrainare de catre acesta, producand o insaracire a sa, creditorul este expus situatiei de a nu avea ce executa, in fata unei insolvabilitati a debitorului (ce in cazul necomerciantilor se numeste deconfitura). Aceasta stare poate fi generata si din pricina situatiei obiectiv precare a debitorului (patrimoniul sau fiind saracit de elemente active – bunuri, creante, etc.), dar nu putine sunt situatiile in care starea este in mod voluntar indusa de acesta, manifestandu-se[i] chiar o tendinta a debitorului aflat in dificultate (sub amenintarea iminentei executari) de a incheia acte juridice cu tertii, fie pentru a prejudicia creditorii, fie pentru a avea un eventual profit viitor[ii].

4. Insolvabilitatea indusa fraudulos de catre debitor. Remedii. Realitatea dovedeste ca sunt situatii, si nu putine, cand debitorii in mod deliberat isi creeaza sau accentueaza aceasta stare de insolvabilitate (prin instrainarea bunurilor, grevarea lor etc.), cu scopul de a limita posibilitatea creditorului de a-si executa creanta, aceasta atitudine fiind fara indoiala un act fraudulos si vatamator pentru creditor.

Cu scopul de a-l pune la adapost pe creditor fata de astfel de acte frauduloase, legea pune la dispozitia creditorului un instrument juridic prin care acesta poate anihila astfel de acte viclene. Ne referim la actiunea revocatorie sau pauliana (denumire preluata dupa numele preotului Paulus, care, spre anii 150-125 î.Hr. a contribuit la formarea acestui instrument juridic), prin care creditorul poate ataca in justitie actele incheiate de debitor in frauda sa. Aceasta intrucat legiuitorul nu poate sa tolereze frauda debitorului care, precum am aratat, prin micsorarea patrimoniului sau, cauzeaza o dauna creditorului. Efectul admiterii unei astfel de actiuni este acela al desfiintarii actului fata de creditor (ca si in cazul anularii acestuia), vorbind astfel de o inopozabilitate a actului fata de acesta, ce-i va permite sa procedeze la executarea silita asupra bunului, ignorand actul debitorului prin care, eventual, il instrainase. Rezumand, putem retine ca acest instrument juridic reprezinta un adevarat remediu pentru creditorul fraudat, dar in egala masura si o veritabila garantie legala a exercitarii de catre debitor a obligatiilor sale cu bunacredinta.

5. Actiunea pauliana. Retinand carcaterul de “remediu” al actiunii revocatorii, obiectivat in acel mijloc, instrument juridic a carui finalitate (functie) este aceea de a inlatura consecintele actelor frauduloase ale debitorului, prin care acesta isi creeaza sau potenteaza starea de insolvabilitate (o insaracire deliberata), consideram deopotriva ca acest instrument juridic va avea si un rol preventiv, dedus din accea ca, o data atentionati, de existent acestui instrument “adaptat” unor astfel de situatii juridice (create in scop de frauda) debitori, tentati, a apela la astfel de masinatiuni, asi vor infrana pornirea antisocial, constinentizand ca o astfel de operatiune ar putea fi zadarnicita prin exercitarea unei astfel de actiuni.

Sediul materiei il regasim in Codul civil (in vigoare) la art. 975, care prevede ca “creditorii pot sa atace, in numele lor personal, actele viclene facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor”, pentru ca Noul Cod Civil[iii] la art. 1562 sa prevada ca “Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate” iar la alin. (2) sa completeze ca “Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate”.

6. Conditiile exercitarii actiunii revocatorii. In codul civil in vigoare nu sunt prevazute conditiile de exercitare a acestei actiuni, rolul doctrinei si practicii fiind si in acest caz decisiv in sensul trasarii acestora. Astfel, conditiile se vor referi in primul rand la actul incheiat de debitor ce – in rezumat fiind spus – trebuie sa fi produs un prejudiciu creditorului – respectiv, sa fi creat ori sa fi marit insolvabilitatea debitorului si totodata sa fie un act fraudulos si care rezida in aceea ca debitorul la data incheierii actului a avut (si simpla) cunostinta ca prin acesta va prejudicia pe creditorul sau prin provocarea sau marirea starii de insolvabilitate, ceea ce inseamna ca in materia actiunii pauliene nu este ceruta o intentie doloziva din partea debitorului (adica, directa, calificata prin scopul urmarit “de a-l prejudicia pe creditor”), ci este suficient ca debitorul doar sa aiba simpla cunostinta a prejudiciului creat acestora (creditorilor sai). Conditiile se refera si la creditor. In egala masura se cere a nota caracterul – in general – subisdiar al actiunii revocatorii, intrucat ea se justifică numai în situaţia în care creditorul nu-şi poate realiza creanţa împotriva debitorului ce a devenit insolvabil[iv]. Noul Cod Civil, desi mai generos in a oferi si conditiile de exercitare a acestei actiuni, se limiteaza a consacara doar doua dintre acestea, respectiv prima referitoare la prejudiciul incercat de creditor, urmare a incheierii acestui act, consacat in terminis la alin. (1) al art. 1562, ce prevede ca “Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere (…)”, iar cea de a doua condite reliefata de legiuitor se refera de aceasta dataa la situatia incheierii de acte frauduloase oneroase de catre debitor, caz in care, se cere ca tertul sa fi cunoscut ca prin acest contract sau plata facuta “debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate” – alin. (2) al aceluiasi articol. Asa fiind, si in actual reglementare, ca si in cea viitoare, conditiile, cu unele deosebiri, raman aceleasi.

7. Conditii referitoare la actul incheiat de debitor. Elementul material si moral. In prealabil se impune a preciza ca, fata de exprimarea generica a legii “actele viclene ale debitorului”, fara o circumstantiere a acestora, apare ca intemeiata, teza potrivit cu care toate actele prin care o persoana isi diminueze patrimoniul, daca sunt frauduloase pentru creditor, pot fi atacate pe calea actiunii pauliene[v]. Ba mai mult, se recunoaste aceasta posibilitate chiar si atunci când conventia partilor este consfintita printr-o hotarâre judecatoreasca, fie ea sau nu obiectivata intr-o hotarâri de expedient[vi]. Conditiile privind actul implica un element material si unul moral[vii] – prejudiciul si frauda – ce trebuie dovedite in cadrul procedurii judiciare de catre reclamant, respectiv de creditorul fraudat, astfel ca in vreme ce elementul prejudiciu, ca element material, poate fi in mod facil dovedit prin orice mijloc de proba (de regula prin procesul verbal al executorului de constatare a inexistentei de bunuri susceptibile de executare), elementul frauda (elementul moral) ce reprezinta un element de natura psihica (format in mintea debitorului) este mai dificil de probat, si oricum imposibil prin mijloace de proba directe (pentru ca ar presupune o introspectie). Acest element se va dovedi prin orice mijloc de proba (indirecta) ce va evidentia acele imprejurari care sa formeze covingerea judecatorului investit cu solutionarea cererii ca debitorul la data facerii actului (sau anterior) cel putin cunoaste ca prin aceasta creeaza un prejudiciu creditorului. In plus, practica judiciara a relevant faptul ca noţiunea de fraudă – condiţie a acţiunii pauliene – are un înţeles special, ce nu se confundă cu dolul contractual, ci este suficient ca debitorul să fi avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor[viii] . Astfel, se apreciaza pe drept cuvant ca daca se probeaza cunoasterea de catre debitor a rezultatului actului (in sensul ca proprii creditori nu vor mai avea ce executa, sau desi vor avea, va fi insuficient) se poate prezuma ca a vrut sa pagubeasca pe creditorii sai.[ix]

In practica sunt reputate ca fiind acte frauduloase: actele de înstrăinare a bunurilor către o societate comercială al cărui administrator era membru al familiei administratorului vânzătoarei, urmărindu-se împiedicarea creditorului în executarea creanţei[x] în cazul în care debitorul a înstrăinat imobilul terţilor dobânditori care sunt fiul şi nora pârâtului debitor şi care locuiesc împreună cu acesta, la numai patru zile după pronunţarea hotărârii care constată creanţa reclamantei creditoare[xi]; incheiere unui contract de împrumut formal pentru acoperirea unei datorii, scopul real fiind transferarea activelor la societatea concurentă înfiinţată de fiica şi cumnatul administratorului, printr-o executare silita premeditata[xii].

Se observa astfel ca majoritatea actelor atacate sunt acte prin care se constituie sau se transfera drepturi asupra bunurilor debitorului sunt incheiate cu o a treia persoana (fiind acte bilaterale, multilaterale) asa incat, actiunea revocatorie, in mod obligatoriu va fi introdusa si impotriva acestei de a treia persoane (in contra tertului). Bunaoara, se pune rationala intrebare daca tertul este tinut sa suporte consecintele ilicitatii actelor debitorului (celui cu care a contractat) si prin urmare, desi a dobandit dreptul asupra bunului, totusi creditorul sa poata a-l executa (in final, ajungand sa fie lipsit de acesta).

Natura actului fraudulos. Act cu titlu gratuit sau oneros. Observam ca Noul Cod Civil, referindu-se la actele ce pot face obiect al actiunii pauliene se rezuma numai a arata conditia ceruta in cazul contractului cu titlu oneros si in cazul unei plati, cand se cere a fi intrunita conditia relei credinte a tertului cocontractant ori, respectiv, beneficiar al platii. Aceasta nu inseamna nici pe departe ca in noua reglementare actele cu titlu gratuit exced domendiului actiuni pauliene, ci dimpotriva, conditiile de exercitare (si de admisibilitate) ale acesteia, in cazul celor din urma, vor fi mai lesnicioase.

Asadar solutia difera dupa cum actul de instrainare este unul cu titlu gratuit (spre exemplu donatie) sau cu titlu oneros (spre exemplu vanzare-cumparare). In situatia primei categorii de acte nu este ceruta conditia ca tertul sa fi fost complice la frauda debitorului, ci in acest caz se iveste un conflict intre acesta (tert) care doreste a pastra un castig (certat de lucro captando) si creditorul fraudat, ce tinde spre a evita o paguba (certat de damno vitando), care se va fi finalizat – din ratiuni de echitate – in favoarea creditorului, actul urmand a fi declarat imputabil acestuia, care va putea, proceda la executarea silita asupra sa. Dimpotriva, in cazul unui act cu titlu oneros, in puterea principiului protectiei dobanditorului cu titlu oneros de buna-credinta, se cere pentru revocarea actului a fi dovedita si complicitatea la frauda a acestuia, intrucat pana la proba contrara (spre pilda in caz de simulatie) a dat o valoare pentru bunul respectiv, pe care ar trebui – teoretic – sa o recupereze de la transmitator, respectiv de la acelasi debitor insolvabil, regres numai iluzoriu, intrucat, fata de insolvabilitatea acestuia, este cert ca nu va putea recupera acea valoare. Asa incat dreptul terului de buna credinta ar ramane numai in sfera abstractului juridic, solutie profund inechitabila. In sensul stabilirii continutului notiunii de “complicitate la frauda” practica si doctrina au relevat ca este suficient a se proba faptul ca acesta (tertul) cunostea la data facerii actului ca se iveste sau se agraveaza starea de insolvabilitate a debitorului (transmitatorului), cu efectul prejudicierii creditorilor sai, despre care se cere ca acesta sa aiba cunostinta. Altfel spus, se cere implinirea conditiei “cunoasterii pagubirii creditorilor”[xiii], astfel ca, odata probat acest fapt, se probeaza si intentia (indirect – respectiv nu a urmarit, dar a acceptat) frauduloasa. Dealtfel Noul Cod Civil, prevede in terminis ca “Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate”(art. 1562 alin. (2) NCC), astfel incat se absolutieaza conditia relei-credinte a tertului contractant sau beneficiar al platii, si, in plus, se determina intelesul acestei notiuni, de rea-redinta, care in aceasta materie se intruchipeaza sub forma cunoasterii de catre tert a faptului ca prin incheierea acestui act debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate. Textul trebuie interpretat in sensul ca tertul trebuie sa aiba inclusiv reprezentarea faptului ca urmare a acestei stari creditorii cocontractantului ori ai platitorului vor fi pagubiti.

8. Conditii privitoare la creditor. Pe langa cele doua conditii (materiala si morala) referitoare la actul debitorului, se cere, in privinta creantei creditorului, ca aceasta sa fie certa, lichida si exigibila in momentul pronuntarii hotararii de declarare a inopozabilitatii actului atacat prin actiunea pauliana[xiv], cu unele observatii legate de situatiile particulare care pot aparea, cand unele dintre aceste conditii nu sunt cerute: de pilda conditia lichiditatii creantei (adica, creanta sa aiba un cuantul précis, spre exemplu, o suma de bani determinata) este ceruta numai atunci cand creanta are ca obiect o suma de bani, in cazul celorlalte creante, calitatea de a fi lichida nu este ceruta (spre exemplu in cazul in care prin actele frauduloase se paralizeaza exercitiul unui drept de creanta specializat[xv] care are ca obiect un anumit bun, cum ar fi dreptul de optiune nascut dintr-o promisiune bilaterala de vanzare-cumparare, cand promitentul-vanzator instraineaza bunul unei terte persoane. Din perspectiva Noului Cod Civil se impune a sublinia conditia inpusa de art. 1563, care, referindu-se la “conditiile privitoare la creanta” prevede ca aceasta (creanta) trebuie sa fie certa la data introducerii actiunii. Prin urmare, se cere ca la data promovarii actiunii pauliene creditorul fraudat sa detina fata de debitorul sau o creanta certa, neechivoca, care, in raport de dispozitiile art. 379 alin (3) din Codul de procedura civila in vigoare, este inteleasa ca fiind acea creanţa a cărei existenţă trebuie sa rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Tot astfel, Noul Cod de Procedura Civila[xvi], la art. 653 alin. (2) determina o creanta ca fiind certa atunci cand existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

Asadar, sub aspectul conditiilor cerute pentru exercitarea (cu succes) a actiunii pauliene va trebui sa deosebim intre regimul actual si cel ce va urma o data cu intrarea in vigoare a Noului Cod Civil.

In prezent in practica se pune intrebarea daca pentru exercitarea actiunii revocatorii se cere existenta unui titlu executoriu in mainile creditorului fraudat, in acest sens conturandu-se doua opinii. Intr-o opinie[xvii] (majoritara) se sustine ca nu ar fi necesara detinerea unui titlu executoriu, sub cuvant ca acesta nu reprezinta un act de executare, ci numai se urmareste revocarea unui act fraudulos fata de dreptul de gaj al creditorului chirografar. Intr-o alta opinie se sustine necesitatea existentei titlului executoriu, motivata in esenta de faptul ca insolvabilitatea ce determina actiunea in revocare poate fi constatata numai cu ocazia trecerii la executare silita iar executarea silita este de neconceput in lipsa unui titlu executoriu, fapt care determina (indirect) conditia existentei acestuia.

Cea de a doua opinie pare a fi fost inbratisata si de redactorii Noului Cod Civil, care, precum am aratat, la art. 1563 inpun conditia ca acaesta sa fie “certa”, iar in intelesul Noului Cod de procedura Civila prin creanta certa se intelege aceea a carei existenţa neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu – art. 653 alin. (2) – fiind prin urmare conditionata detinerea unui “titlu executoriu”.

9. Efectele actiunii revocatorii. Urmare a admiterii actiunii revocatorii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului, el putand urmari bunul care forma actul ca si cum acesta n-ar fi iesit din patrimoniul debitorului.[xviii] Desi se observa o apropiere de sanctiunea nulitatii, totusi nu suntem in prezenta acesteia, intrucat efectele actiunii revocatorii sunt relative, respectiv actul va putea fi ignorat numai de catre creditorul care a introdus actiunea si a fost biruitor, pe cand in cazul nulitatii efectele se produc fata de toate celelalte subiecte de drept (erga omnes). Altfel spus, admiterea actiunii pauliene atrage ineficacitatea actului fraudulos numai in raporturile dintre creditor si tertul parat, sanctiune reputata de practica si doctrina fiind cea a inopozabilitatii[xix]. De remarcat este faptul ca insasi Curtea Constitutionala considera actiunea pauliana ca fiind un mijloc juridic prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice facute in frauda drepturilor sale de catre debitor[xx]. Astfel se naste o contradictie relativa atat la natura actiunii pauliene cat si la efectele acesteia, intrucat pe de o parte este socotita drept o actiune in a nulare, iar pe de alta parte ca fiind o actiune in inopozabilitatea actului[xxi]. Si din aceasta perspectiva, Noul Cod Civil inalatura pentru viitor aparenta contradictie, consacarand expressis verbis ca actul atacat va fi declarat inopozabil (art. 1565). Referindu-se in continuare la efectele admiterii actiuni pauliene, Noul Cod Civil, in articolul precitat, statueaza ca aceasta inopozabilitate va opera atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei.

Din perspectiva efectelor admiterii actiunii, se disting trei aspecte diferite dar conexe, mai précis raporturile ce se creeaza intre cei ce se bucura de, sau, dupa caz, suporta efectele admiterii actiunii.

10. Raportul dintre creditor, tertul dobanditor, tertul subdobanditor, debitor si alti creditori. In ce priveste raportul dintre creditorul reclamant si tertul care a incheiat actul, precum am observat, o data declarat inopozabil actul de dobandire al tertului creditorul poate urmari acest bun (ce a format obiectul material al actului) fara ca tertul sa poata opune dreptul sau dobandit in puterea actului (fraudulos). De precizat insa ca aceasta inopozabilitate opereaza numai in limita prejudiciului suferit de creditor, ceea ce inseamna ca, in masura in care bunul este divizibil si valoarea creantei este inferioara valorii bunului urmarit, actul de instrainare este opozabil si creditorului pentru ceea ce excede nevoii de realizare a creantei sale. Daca, dimpotriva, bunul transmis este indivizibil iar in urma vanzarii sale prin executare silita rezulta un pret mai mare decat valoarea creantei reclamantului, suma excedentara se cuvine tertului dobanditor. Se recunoaste si dreptul tertului de a achita creditorului urmaritor suma necesara indestularii sale, insa nu mai mare decat valoarea bunului, pentru a putea ramane astfel in continuare in stapanirea respectivului bun, urmand a se subroga in drepturi creditorului si a recupera aceasta suma de la debitor (transmitatorul sau). Evident, aceasta in situatia in care nu decide (ori este constrans a o face) a lasa bunul in mana creditorului urmaritor.

In practica se poate intampla ca intre data dobandirii bunului si data pronuntarii hotararii de admitere a actiunii revocatorii tertul sa fi instrainat la randu-i respectivul bun, caz in care se pune rationala intrebare, cum va putea proceda creditorul pentru a inlatura consecintele acestui act? In primul rand, ca si in cazul actului fraudulos incheiat intre debitorul sau si tertul dobanditor, creditorul poate cere revocarea si a actului intervenit intre tertul dobanditor si subdobanditor, urmand a fi incidente aceleasi reguli ca si in cazul primei situatii. In al doilea rand, in masura in care nu sunt indeplinite conditiile de admisibilitate, creditorul poate pretinde tertului dobanditor a-i achita, cu titlu de despagubire, o suma de bani. Relativ la intinderea acestei obligatii a tertului de a despagubi urmeaza a se distinge dupa cum acesta a fost de buna credinta (ipoteza intalnita numai in cazul actelor cu titlu gratuit), caz in care tertul va fi tinut sa plateasca despagubiri numai in masura si limitele in care a realizat o imbogatire pana la momentul introducerii actiunii pauliene[xxii], pe cand in ipoteza tertului de rea-credinta se admite ca acesta va fi tinut sa plateasca despagubiri egale cu valoarea reala a bunului, chiar daca instrainarea a avut loc la un pret inferior[xxiii].

Intrebarea care se naste este aceea de a sti daca acest drept al creditorului de a obtine despagubirile pecuniare de la tert este conditionata de introducerea unei actiuni infructuoase in revocarea actului de instrainare intervenit intre tert si subdobanditor, cu alte cuvinte, daca este o solutie subsidiara. In ce ne priveste, apreciem ca in lumina si respectul principiului echitatii, solutia difera dupa cum suntem in prezenta unui tert de buna-credinta sau de rea-credinta. Astfel, in cazul tertului instrainator de buna-credinta consideram ca el va fi tinut sa suporte consecintele actului fraudulos al altuia (respectiv al transmitatorului sau, debitorului fraudulor). In cazul in care ar fi posibila revocarea actului intervenit intre acesta si un alt tert, subdobanditor, opinam in sensul ca cererea in pretentii are un caracter subsidiar. Dimpotriva, tertul de rea-credinta nu ar trebui sa se bucure de acest “beneficiu”, in cazul sau creditorul avand suveranitatea deciziei[xxv] de a pretinde direct plata sumei de la acesta ori de a “incerca” in prealabil revocarea actului[xxiv].

Un alt raport ce se naste in urma admiterii actiunii pauliene este acela nascut intre debitor si tertul dobanditor cu care a incheiat actul declarat fraudulos de catre instanta. Faptul relativitatii inopozabilitatii declarate (in beneficiul strict al creditorului castigator al actiunii pauliene) face ca actul intervenit intre debitor si tertul dobanditor sa fie mentinut (chiar daca in tot sau numai in parte ineficace), ceea ce inseamna ca, pe de o parte, valoarea ramane definitiv instrainata din patrimoniul debitorului spre tert, iar pe de alta parte ca tertul se poate regresa (intoarcerea cu pretentii) impotriva debitorului, care in continuare are obligatia de garantie impotriva evictiunii, care este admisa in principiu numai in favoarea dobanditorului cu titlu oneros, in vreme ce in cazul actelor cu titlu gratuit de regula nu subzista. Cu toate acestea, dobanditorul cu titlu gratuit care a suferit un prejudiciu poate, sub conditia dovedirii elementelor raspunderii civil delictuale, a se intoarce cu pretentii in contra debitorului (instrainatorului).

In privinta raporturilor dintre creditorii aceluiasi debitor fraudulos, respectiv dupa cum acestia profita ori nu de declararea inopozabilitatii, se impune a sublinia ca, in materie civila, in puterea caracterului relativ al efectelor admiterii actiunii pauliene, ceilalti creditori (neparticipanti la actiunea pauliana) nu vor beneficia de admiterea acesteia, actul fiind declarat inopozabil strict creditorului care a introdus si a castigat actiunea. Evident, ceilalti creditori ar trebui sa aiba o atitudine diligenta in sensul de a fi introdus o astfel de actiune, sau de a fi intervenit in actiunile pornite, evident cu conditia admiterii si a cererii de interventie. In materie comerciala, spre exemplu, in cazul revocarii actelor frauduloase ale debitorului in cadrul procedurii insolventei vor beneficia toti creditorii debitorului de efectele admiterii cererii.

Lect. Dr. Florin Ciutacu
Av. Dr. Artin Sarchizian

[i] P.M. Cosmovici – Drept Civil, Drepturi Reale, Obligatii, Codul Civil, Ed. AllBeck, 1998, p. 327

[ii] Spre exemplu, in cazul in care un debitor aflat in pragul executarii incheie in mod fictiv (simuleaza) un contract de imprumut cu o terta persoana (binevoitoare) care astfel devine si acesta creditor, pentru ca in momentul in care se va distribui pretul obtinut in urma executarii (spre pilda, in urma vanzarii publice a bunului executat) sa se inscrie la tabelul creditorilor, urmand a primi o parte din pret, ce se va intoarce la debitor.

[iii] Legea nr. 287/2009, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24/07/2009, urmand a intra in vigoare la data de 24.07.2011

[iv] Curtea De A P E L I A Ş I Sectia Civilă Decizie Nr. 103 /19 Martie 2008

[v] I.N. Micescu – Drept Civil Curs de Teoria Generala a drepturilor de creanta – Ed. Themis Cart, 2004, p. 171

[vi] Problema de drept care se impune a fi dezlegata – in aceast cauza- este daca actiunea de revocare a partajului, întemeiata pe prevederile art. 975 din Codul civil, este admisibila. Articolul nr. 975 din Codul civil, pe care reclamantele si-au fundamentat demersul lor procesual de fata, statueaza ca creditorii pot, în numele lor personal, sa atace actele viclene, facute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. Este de observat ca textul de lege anterior enuntat nu face nici o distinctie în ceea ce priveste „actele viclene”, în sensul ca astfel de acte ar reprezenta conventii materializate în cadrul unui contract ori printr-o hotarâre judecatoreasca.
În atare situatie, instanta avea de verificat, în prezentul litigiu, daca sotii B. au urmarit, în cadrul procesului de partaj, obtinerea unei hotarâri judecatoresti pentru prejudicierea drepturilor creditoarelor reclamante. Or, exact aceasta cercetare a fost exclusa din preocuparile instantelor, ele focalizându-si analiza spre problema admisibilitatii actiunii în revocare, concluzionând fara temei ca aceasta ar fi inadmisibila, sens în care nu au mai cercetat îndeplinirea cumulativa în speta a cerintelor impuse de lege pentru promovarea unei actiuni pauliene – Curtea de Apel Oradea; Decizia civila nr.1775/R din 3 decembrie 2009 www.jurisprudenta.com.

[vii] Ibdm. p. 272

[viii] I.C.C.J. (Secţia Comercială, decizia nr. 3833 din 19 octombrie 2004)

[ix] P.M. Cosmovici – op. cit. p. 330

[x] I.C.C.J. (Secţia Comercială, decizia nr. 3833 din 19 octombrie 2004)

[xi] Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 1309/R din 12 iunie 2006
[xii] Curtea de Apel Galaţi – Secţia Civilă; Decizia 752 /12.10.2006

[xiii] E. Safta-Romano – Examen Teoretic si practic la actiunea oblica si la actiunea pauliana, in Revista Romana de Drept nr. 9-12/1989

[xiv] L. Pop – Tratat de Drept Civil. Obligatiile, Ed. C.H.Beck, 2006, p.387.

[xv] Idem, p.391

[xvi] Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 485 din 15/07/2010

[xvii] C. Statescu, C. Barsan – Drept Civil Teoria Generala a Obligatiilor, p. 309

[xviii] C. Statescu, C. Barsan – op. cit. p. 370

[xix] In acest sens L. Pop, op.cit. p.403

[xx] Decizia Curtii Constitutionale nr. 88/19.03.2002

[xxi] C. Statescu, C. Barsan, op.cit. p.371

[xxii] Aceasta dezdaunare, se apreciaza ca se poate solicita si obtine fondand actiunea pe principiul imbogatirii fara justa cauza – in acest sens L. Pop, op. cit. p. 405

[xxiiii] Justificarea acestei solutii se fondeaza pe regulile rapunderii delictuale – In acest sens L. Pop. op. cit. p. 405

[xxiv] Si in acest caz putandu-se vorbi despre un drept potestativ.

Noul Cod civil, acuzatie de plagiat. Guvernul este dat in judecata.

Lucrarea Codul civil adnotat, al carui autor este dl. dr. Florin Ciutacu, membru al Academiei Privatistilor Europeni din Pavia, a aparut la Editura Monitorul Oficial in anul 2007, opera bucurandu-se de aprecieri de la o seama de reputati specialisti, printre care se numara: prof. dr. Giuseppe Gandolfi, Pavia; prof. dr. Rodolfo Sacco, Torino; prof. dr. Stefan Grundmann, Humbold University; Hans van Loon, Secretar General al Hague Conference on Private International Law; prof. dr. Daniel Fridman, Ministrul Justitiei al Statului Israel s.a.

Dr. Florin Ciutacu prin aparatorul sau, av. dr. Artin Sarchizian, sustine in actiunea introdusa impotriva Guvernului Romaniei ca “redactorii Expunerii de Motive la Noul Cod civil au reprodus mai multe parti din opera, anterioara si originala a acestuia – Cuvantul inainte la Codul civil adnotat -, ajungand ca cele doua texte sa fie similare, pana aproape de identitate.”

Textele in litigiu sunt:

Text original Codul civil adnotat:

Codul civil al fiecarei tari este o oglinda a vietii respectivului sistem social. Normele pe care le contin raspund unor nevoi concrete si, în acelasi timp, tind sa vina în întâmpinarea necesitatilor ce rezulta din dinamica vietii sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relatie cu sine însusi si cu alti indivizi principii dupa care îsi poate conduce viata sub toate aspectele ei – spiritual, material, biologic si, mai ales, social.

Normele dintr-un Cod civil par, uneori, chiar si celor avizati, ca având un înalt grad de generalitate si abstractizare. Pentru fiecare caz concret, interpretarea, în vederea aplicarii, a textelor din Cod are un caracter de noutate absoluta. De asemenea, este dificil, daca nu chiar imposibil, ca, interpretând Codul civil, sa poata fi considerate ca fiind sub incidenta normelor sale toate categoriile de relatii sociale. Cu toate acestea, de câteva mii de ani, principiile care guverneaza raporturile dintre oameni, sunt aceleasi. Iata ceea ce ofera, prin excelenta, orice Cod civil: principii de drept natural, în jurul carora se structureaza orice tip de societate, indiferent de timp si spatiu (…).

Textul incriminat – Expunerea de Motive:

1.1. Codul civil este o oglinda a unui sistem social. Normele pe care le contine raspund unor nevoi concrete si, în acelasi timp, tind sa vina în întâmpinarea dinamicii vietii sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relatie cu sine însusi si cu alti indivizi principii dupa care îsi poate conduce viata, sub toate aspectele ei – spiritual, material, biologic si, mai ales, social.

Principiile care guverneaza raporturile dintre oameni sunt, în esenta lor aceleasi. Tocmai de aceea, un cod civil ofera, prin excelenta, principii de drept constante, în jurul carora se structureaza orice tip de societate, indiferent de timp si spatiu (…).”

Actiunea introdusa primit note de sustinere din partea: prof. dr. hon. causa mult. Reinhard Zimmerman Ph.D., Directorul Max Plank Institute for Comparative and International Private Law, Germania; prof. dr. Ole Lando, Copenhaga University; prof. dr. Gabor Hamza, Chair Professor Law, Eötvös Loránd University, Budapesta; Patrick Sellier, jurist, Directorul Editurii Sellier, Germania; prof. dr. Frank Emmert, LL.M., John S. Grimes Professor of Law, Director, Center for International and Comparative Law, Indianapolis, SUA; prof. dr. Kåre Lilleholt, Professor, Faculty of Law, University of Oslo, Norvegia; dr. Aurelia Colombi Ciacchi LL.M., University of Groningen, Olanda, s.a.

UPDATE, 27 iulie 2011: Completul 2 al Sectiei a IV a civila a Tribunalului Bucuresti a acordat termen la data de 25 octombrie 2011 (dosar nr. 54621/3/2011)

Intr-o societate in care, se pune accentul tot mai intens asupra necesitatii acoperirii oricarui prejudiciu injust creat persoanei, apare ca fiind actuala si problematica acelor prejudicii ce sunt produse de animale, aceasta in conditiile in care, raspunderea juridica, fiind una eminamente sociala, poate fi angajata numai in privinta unei persoane (fizice sau juridice). Astfel, se pune intrebarea, cine va raspunde in cazul unui prejudiciu creat de un animal (prin “fapta” acestuia), cu alte cuvinte, ce persoana va fi tinuta – juridiceste – a indemniza (dezdauna) victima unei astfel de fapte, si ce conditii se cer a fi intrunite.
In prealabil, amintim ca ideea de “raspundere” se intalneste in toate domeniile vietii sociale, sub diverse forme, astfel cum era si firesc, in domeniul dreptului civil, se intalneste sub forma raspunderii civile, ce are ca si drept continut tocmai indatorarea (tinerea) unei persoane a acoperi, a repara un prejudiciu cauzat printr-o fapta ilicita, fiind fundamentata in mod traditional pe ideea de “vina” (intentie sau culpa), insa, din ratiuni de echitate, exista situatii in care, o persoana va fi tinuta a acoperi un prejudiciu chiar si atunci cand, in mod concret – la speta – nu i se poate imputa vreo culpa, caz in care vorbim fie de o prezumtie de culpa, fie, chiar de ideea de “garantie” sau de “risc”, intrucat orice act realizat in societate presupune asumarea unei responsabilitati, care la randu-i, poate fi tradusa prin asumarea raspunderii fata de rezultatul actiunilor sociale ale omului.
Spunem astfel ca, aceasta conceptie a fundamentarii raspunderii civile pe ideea de culpa este una “traditionala” care insa, incepe a-si pierde intensitatea, lasand loc, tot mai sporit unei – relativ – noi conceptii fata de raspunderea civila in general, orientata cu precadere spre interesele victimei prejudiciului, unde, astfel cum se apreciaza in doctrina “nevoia de reparare se detaseaza tot mai mult de ideea de greseala” (Fr.Terre, Ph.Simler, Y.Lequette; in Driot Civil. Les Obligations. Ed. Dalloz. Paris 2009, p.697.). Un astfel de exemplu, in care, nevoia de reparare se desesizeaza in mod considerabil de ideea de “greseala” este si acela al asa-numitei forme de raspundere pentru prejudiciile cauzate de animale.
Articolul 1001 din actualul Cod Civil, instituie regula, dupa care; “proprietarul unui animal, sau acela care se serveste cu dansul, in cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla sub paza sa, sau ca a scapat” ceea ce inseamna ca, de toate prejudiciile cauzate prin fapta unui animal, este responsabil proprietarul acestuia, sau cel ce se serveste de acesta, care va fi tinut a despagubi victima, respectiv a acoperi integral – dupa regulile raspunderii civile – prejudiciul cauzat.
Astfel, trebuie a observa care sunt conditiile ce trebuiesc a fi indeplinite pentru a se putea angaja raspunderea acestor persoane. In primul rand, se impune a sublinia ca, desi legea nu o prevede in mod expres, totusi, atunci cand se refera la “animal” se au in vedere acele animale apropiate de om, si care, pot fi efectiv supravegheate de acesta, de vreme ce, legiuitorul se refera la “proprietarul” animalului si totodata, la “cel ce se serveste de acesta”, categorie in care vor fi incluse: animalele domestice (din gospodarie, de companie, etc.), animalele salbatice aflate in captivitate sau ce se gasesc intr-o zona delimitata si ingradita, respectiv in rezervatii naturale, gradini zoologice, circ, etc.
Relativ la debitorul obligatiei de indeminitate, respectiv cel ce va fi tinut a dezdauna victima, se observa ca aceasta este desemnata de lege, respectiv, fie proprietarul unui animal, sau acela care se serveste cu dansul, fiind vorba, asadar, de cel care are paza juridica a animalului, notiune desemnata de practica si doctrina, si care – calitate – decurge din dreptul pe care il are o persoana de a se folosi de animalul respectiv, sau de a-l avea in stapanire, fapt ce implica si prerogative de comanda, de directive si nu in ultim rand, de supraveghere. In lipsa de alte dovezi – contrarii – se prezuma ca paza juridica este detinuta de proprietarul animalului, caruia ii revine indatorirea, ca in situatia in care a incredintat paza juridica unei alte persoane (precum incredintarea spre a se folosi de acesta), a dovedi acest fapt, caz in care, persoana careia i s-a incredintat paza juridica va fi datoare a acoperi prejudiciul. Din aceasta rezulta ca, raspunderea celor doi nu este cumulativa, ci, una alternativa, respectiv daca se va retine raspunderea unuia dintre acestia, victima, nu se va putea adresa si impotriva celuilalt.
De mentionat ca, notiunea de paza juridica nu se confunda cu notiunea de paza materiala care, presupune numai supravegherea efectiva a animalului, si nu si dreptul paznicului de a se folosi de acesta. Spre pilda, in cazul in care, un animal de companie se afla in grija temporara a unei persoane, abilitata numai a plimba respectivul animal, timp in care animalul cauzeaza un prejudiciu, responsabilitatea se va angaja in privinta proprietarului, respectiv a paznicului juridic, si nu a celui ce asigura numai plimbarea animalului, care, precum am vazut era un simplu paznic material. Cu toate acestea, in cazul in care se sesizeaza o neglijenta in privinta acestei persoane, nu este exclusa angajarea raspunderii sale juridice, fie in planul raspunderii contractuale, fie chiar in planul raspunderii civil delictuale fondat pe dispozitiile art. 998-999 C.Civ.
Asadar, instanta investita cu solutionarea unei astfel de cauze, va avea sarcina a lamuri pe baza probelor, atat situatia de fapt, cat si pe cea de drept, respectiv ce persoana va fi tinuta a indemniza victima.
Victima, in cadrul efortului sau probator, va trebui sa dovedeasca existenta si intinderea prejudiciului (material, moral) precum si faptul ca acesta este cauzat de catre animal, urmand ca, paratul (proprietarul sau un alt paznic juridic) dupa caz, sa dovedeasca existenta vreunei cauze de exonerare de raspundere, precum: fapta victimei insasi; fapta unei terte persoane, pentru care nu ar fi tinuta a raspunde sau existenta vreunui caz de forta majora. Acestea sunt situatii – limitative – ce pot conduce la inlaturarea raspunderii paznicului juridic, pentru prejudiciul cauzat de animal.
Drept urmare, practica judiciara a fost confruntata cu diverse spete in care, paratii, au invocat anumite situatii ce ar fi fost in masura sa conduca la concluzia oricarei culpe, insa, aceste aparari au fost in mod corect inlaturate, de vreme ce, suntem in prezenta unei raspunderi obiective (ce nu se fondeaza pe ideea de culpa), astfel, spre pilda, intr-o cauza in care proprietarului unui automobil avariat in urma impactului cu un caine aflat pe carosabil, scapat de stapan, cererea de despagubiri, paratul (stapanul) se apara invocand neputinta de a tine cainele, lasat in urmarirea unui altuia, datorita taliei. Instanta a inlaturat aceasta aparare, cu motivarea ca aceasta imprejurare nu constituie o cauza de inlaturare a raspunderii civile in astfel de cazuri, care, precum am vazut este una limitativa.

av. Sarchizian Artin

REVOCAREA ACTELOR FRAUDULOASE FACUTE IN DAUNA CREDITORULUI
(A C T I U N E A P A U L I A N A)

Av. Artin Sarcizian

1. Preliminarii : In mod traditional, prin obligatie, se intelege, acel raport juridic in puterea caruia o persoana – denumita debitor – este tinuta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva in favoarea unei alte persoane – denumita creditor – astfel, din perspectiva acestuia din urma, vorbim despre un drept de creanta, ce confera titularului acestuia posibilitatea de a pretinde debitorului sau executarea obligatiei sale (a da, a face sau a nu face). Precum am vazut, aceasta indatorire a debitorului formeaza un raport juridic, nefiind, prin urmare o simpla relatie sociala intre doua persoane, ci, este reglementata de normele juridice, fapt care, confera caracterul obligatoriu al acestei indatoriri, nefiind prin urmare, o simpla facultate a debitorului (daca executa sau nu). O data retinut caracterul obligatoriu al indeplinirii indatoririi debitorului, apare ca evidenta teza potrivit careia, in situatia in care debitorul nu intelege sa isi indeplineasca de bunavoie obligatia, se poate trece la executarea silita a acesteia, posibilitate ce va garanta si asigura caracterul obligatoriu al executarii indatoririi si, corelativ al realizarii creantei, si care se va realiza prin presiune asupra patrimoniului debitorului sau prin forta publica (denumita generic – prin forta coercitiva a statului).
2. Conceptul de executare a obligatiei. Amintim ca in decursul istoriei, perceptia privind indeplinirea (onorarea) obligatiilor si reprezentarea acestora a fost diferita, astfel ca, initial obligatiile erau vazute ca fiind strans legate de persoana debitorului chiar corporal, ceea ce – in dreptul roman reprezenta un vinculum corpis, ce legitima un drept al creditorului asupra persoanei debitorului, ajungandu–se intr-acolo incat, creditorul se manifesta fata de debitor intocmai ca proprietarul unui lucru, astfel, creditorul unei obligatii neonorate, putea dispuune de persoana debitorului insolvabil dupa bunul sau plac, punandu-l sub sclavie sau chiar, ajungandu-se la manifestari extreme prin suprimarea vietii. Graitor sub aspectul conceptiei de atunci sunt cele in scrise in Legea celor XII table (table III) in care se consemneaza, de acum celebra maximă „adversus hostem aeterna auctoritas esto” (împotriva duşmanului, revendicarea este eternă).
Cu timpul, tinand pasul cu dezvoltarea reglementarilor vietii sociale prin normele juridice, si conceptia privind obligatiile si executarea acestora s-a modificat (a evoluat) fiind acordata o importanta din ce in ce mai crescanda in favoarea executarii asupra bunurilor debitorului. Insa, acest fapt nu a eliminat intru-totul acele masuri cu caracter represiv asupra persoanei debitorului, aceasta numai daca ne referim la celebra inchisoare pentru datornicii de la Clichy, pe unde numeroase personalitati ale literaturii franceze au trecut (Balzac, Al. Dumas si altii) devenind chiar un subiect de literatura si chiar de satira, fapt care a determinat, cum era si firesc, pierderea eficacitatii acesteia (mai mult chair, nu doar ca nu se achitau datoriile, dar creditorul era indatorat sa suporte toate spetele tinerii datornicului in detentiune, ceea ce determina o pierdere mai mare din partea acestuia). Chiar si in Romania, a fost reglementata o astfel de “temnita a datornicilor” respectiv prin legea asupra constrangerii corporale din 1864, care insa nu a fost abrogata expres, ci se considera abrogata tacit, fata de neconcordanta cu ordinea constitutionala actuala.
Observand astfel ca, o data cu inlocuirea executarii asupra persoanei cu executarea asupra bunurilor, se pune accentul pe patrimoniul debitorului (in special activul), putem astfel retine ca patrimoniul debitorului va garanta indeplinirea obligatiilor, ceea ce da continut expresiei – maximei franceze qui s’oblige, oblige le bien (cine se obliga, obliga toate bunurile lui). In sensul consacrarii legislative a acestei teze, articolul 1718 din Codul Civil, prevede in termeni precisi ca “oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile mobile si imobile, prezente si viitoare”, text care, consacra asa numitul drept de gaj general al creditorului chirografar, respectiv dreptul creditorului de a-si executa creanta sa – neonorata – asupra oricarui bun al debitorului (afara de cele declarate de lege neurmaribile), acest creditor se numeste chirografar, intrucat nu au garantat creanta sa printr-o garantie reala (ipoteca, gaj etc.) ori personala (fidejusiune, garantii autonome etc.), intr-un cuvant ce nu au o garantie anume.
3. Modalitatea de executare. Mijloace. Am observat asadar, ca executarea obligatiilor desi juridiceste obligatorii, faptic aceasta nu intotdeauna se executa de bunavoie de debitor, caz in care intervine executarea silita, insa, cum garantarea obligatiilor se face cu bunurile debitorului, iar acestea sunt susceptibile a fi instrainate producand o insaracire a acestuia, creditorul se poate afla in situatia de a nu avea ce executa, fiind vorba de o insolvabilitate a debitorului (ce in cazul necomerciantilor se numeste deconfitura), stare care poate fi generata si din situatia precara a debitorului (patrimoniul sau fiind saracit de elemente active – bunuri, creante, etc.) dar si anume creante (indusa) de catre acesta, vorbindu-se chiar de o tendinta a debitorului aflat in dificultate (sub amenintarea iminentei executari –p.n.) de a incheia acte juridice cu tertii fie pentru a prejudicia creditorii, fie pentru a avea un eventual profit viitor .
4. Fraudarea creditorilor de catre debitori; Remedii. Realitatea dovedeste ca sunt situatii, si nu putine) cand debitorii in mod deliberat isi creeaza sau accentueaza aceasta stare de insolvabilitate (prin instrainarea bunurilor, grevarea lor, etc.), cu scopul de a zadarnici posibilitatea creditorului de isi executa creanta, fiind fara indoiala un act fraudulos si vatamator acestuia.
Tocmai pentru a-l pune la adapost pe creditor fata de astfel de acte frauduloase, legea, pune la dispozitia creditorului un instrument juridic prin care poate anihila astfel de acte, vorbind asadar despre actiunea revocatorie sau pauliana (denumire preluata dupa numele preotului Paulus, care, spre anii 150-125 î.Hr. contribuie la formarea acestui instrument juridic), prin care, creditorul poate ataca in justitie actele incheiate de debitorul sau, in frauda sa. Efectul admiterii unei astfel de actiuni fiind acela al desfiintarii actului fata de creditor (ca si in cazul anularii acestuia), vorbind astfel de o inopozabilitate a actului fata de acesta, ce-i va permite sa procedeze la executarea silita asupra bunului, ignorand actul debitorului prin care, eventual il instrainase .
5. Actiunea pauliana; Asa fiind, actiunea revocatorie se priveste ca fiind un “remediu” pentru creditorul fraudat, si un mijloc juridic pentru acesta, de a inlatura consecintele actelor frauduloase ale debitorului care isi creeaza sau potenteaza starea de insolvabilitate (o insaracire deliberata) avand ca si finalitate, tocmai “securizarea” dreptului de gaj general, ce va permite executarea silita a creantei. Tot astfel, apreciem ca instituirea unui astfel de instrument – eficace – va avea si rolul de a-i atentiona pe acei debitori, tentati a incheia astfel de acte, asupra posibilitatii zadarnicirii manevrei lor frauduloase, prin lipsirea de eficacitate a actului astfel incheiat, ceea ce ne determina sa vorbim chiar de o functie preventiva a actiunii pauliene.
Astfel, codul civil (in vigoare) la art. 975 prevede ca: “creditorii pot sa atace, in numele lor personal, actele viclene facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor”, pentru ca Noul Cod Civil la art. 1562 sa prevada ca “Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate” iar la alin. 2 sa completeze ca “Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate”
6. Conditiile exercitarii actiunii revocatorii: Acestea, in codul civil in vigoare, nu sunt prevazute conditiile de exercitare a acestei actiuni, rolul doctrinei si practicii fiind si in acest caz, decisiv, in sensul trasarii acestora, astfel, conditiile se vor referi: in primul rand la actul incheiat de debitor ce – in rezumat fiind spus – se cere ca acesta sa fi produs un prejudiciu creditorului – respectiv, sa fi creat ori s-a marit insolvabilitatea debitorului si totodata sa fie un act fraudulos si care rezida in aceea ca, debitorul la data incheierii actului a avut (si simpla) cunostinta ca, prin acesta va prejudicia pe creditorul sau, prin provocarea sau marirea starii de insolvabilitate, ceea ce inseamna ca in materia actiunii pauliene, nu este ceruta o intentie doloasa din partea debitorului (adica, directa, calificata prin scopul urmarit “de a-l prejudicia pe creditor”) ci, este suficient ca debitorul doar sa aiba simpla cunostinta a prejudiciului creat acestora (creditorilor sai). Si totodata, conditiile se refera la creditor.
7. Conditii referitoare la actul incheiat de debitor; Elementul material si moral. In prealabil, se impune a preciza ca fata de exprimarea generica a legii “actele viclene ale debitorului” fara o circumstantiere a acestora, indrituieste teza, potrivit cu care toate actele prin care o persoana poate sa isi diminueze patrimoniul, daca sunt frauduloase pentru creditor, pot fi atacate pe calea actiunii pauliene Conditiile privind actul implica un element material si unul moral , reprezentante de – prejudiciu si frauda – ce, trebuiesc dovedite in cadrul procedurii judiciare de catre reclamant, respectiv de creditorul fraudat, astfel ca, daca elementul prejudiciu, ca element material poate fi in mod facil dovedit prin orice mijloc de proba (de regula prin procesul verbal al executorului de constatare a inexistentei de bunuri susceptibile de executare) elementul frauda (elementul moral) ce reprezinta un element de natura psihica (format in mintea debitorului) este mai dificil de probat, si oricum imposibil prin mijloace de proba directe (pentru ca ar presupune o introspectie), astfel, acest element se va dovedi prin orice mijloc de proba (indirecta) ce va evidentia acele imprejurari care sa formeze covingerea judecatorului investit cu solutionarea cererii, ca debitorul la data facerii actului (sau anterior) cel putin cunoaste ca prin aceasta creeaza un prejudiciu creditorului. Astfel, se apreciaza pe drept cuvant ca, daca se probeaza cunoasterea de catre debitor a rezultatului actului (in sensul ca, proprii creditori nu vor mai avea ce executa, sau desi vor avea, va fi insuficient – p.n.A.S.) se poate prezuma ca a vrut sa pagubeasca pe creditorii sai.
Tot astfel, se observa ca majoritatea actelor atacate sunt acte prin care se constituie sau se transfera drepturi asupra bunurilor debitorului, care acte, sunt incheiate cu o a treia persoana (fiind acte bilaterale, multilaterale) asa incat, actiunea revocatorie, in mod obligatoriu va fi introdusa impotriva acestei de a treia persoane (in contra tertului). Astfel, se pune rationala intrebare daca tertul este tinut sa suporte consecintele ilicitatii actelor debitorului (celui cu care a contractat) si prin urmare, desi a dobandit dreptul asupra bunului, totusi creditorul sa poata a-l executa (in final, ajungand sa fie lipsit de acesta).
Solutia data acestei chestiuni, difera in functie dupa cum, actul de instrainare este unul cu titlu gratuit (spre exemplu donatie) sau cu titlu oneros (spre exemplu vanzare-cumparare), intrucat, in situatia in care actul este unul cu titlu gratuit, nu este ceruta conditia ca tertul sa fi fost complice la frauda debitorului, ci in acest caz se iveste un conflict intre acesta (tert) care doreste a pastra un castig (certat de lucro captando) si creditorul fraudat, ce tinde spre a evita o paguba (certat de damno vitando), conflict ce va fi finalizat – din ratiuni de echitate – in favoarea creditorului, actul urmand a fi declarat impozabil acestuia, ce va putea proceda la executarea silita asupra sa. In cazul unui act oneros, in puterea principiului protectiei dobanditorului cu titlu oneros de buna-credinta, se cere, pentru revocarea actului a fi dovedita si complicitatea la frauda a acestuia, acesta si pentru faptul ca, el a dat o valoare pentru bunul respectiv, pe care ar trebui – teoretic – sa o recupereze de la transmitator, respectiv de la acelasi debitor insolvabil, regres numai iluzoriu, intrucat fata de insolvabilitatea acestuia, este cert ca nu va putea recupera acea valoare. In sensul stabilirii continutului notiunii de “complicitate la frauda” practica si doctrina, au relevanta ca este suficient a se proba faptul ca, acesta (tertul) cunostea la data facerii actului ca se creeaza sau agraveaza starea de insolvabilitate a debitorului (transmitatorului sau) cu efectul prejudicierii creditorilor sai, despre care se cer ca acesta sa aiba constiinta, altfel spus, se cere implinirea conditiei “cunoasterii pagubirii creditorilor” , astfel ca, odata probat acest fapt, se probeaza si intentia (indirect – respectiv nu a urmarit, dar a acceptat) frauduloasa.
8. Conditii privitoare la creditor. Pe langa cele doua conditii (material si moral) referitoare la actul debitorului, se cere ca in privinta creantei creditorului, aceasta sa fie certa, lichida si exigibila in momentul pronuntarii hotararii de declarare a impozabilitatii actului atacat prin actiunea pauliana , cu unele observatii legate de situatiile particulare care pot aparea, cand unele dintre aceste conditii nu sunt cerute, de pilda, conditii lichiditatii creantei (adica, creanta sa aiba un cuantul précis, spre exemplu, o suma de bani determinata) este ceruta numai atunci cand are ca obiect o suma de bani, in cazul celorlalte creante, calitatea de a fi lichida nu este ceruta (spre exemplu in cazul in care prin actele frauduloase se paralizeaza exercitiul unui drept de creanta specializat , care are ca obiect un anumit bun al sau, cum ar fi dreptul de optiune nascut dintr-o promisiune bilaterala de vanzare-cumparare, cand promitentul-vanzator, instraineaza bunul unei terte persoane.
Tot astfel, in practica se pune problema daca, pentru exercitarea actiunii revocatorii se cer existenta unui titlu executoriu in mainile creditorului fraudat, in acest sens conturandu-se doua opinii, diferite, o prima opinie (majoritara) care sustine ca nu ar fi necesara detinerea unui titlu executoriu, sub cuvant ca acesta nu reprezinta un act de executare, ci numai se urmareste numai revocarea unui act fraudulos fata de dreptul de gaj al creditorului chirografar, iar o a doua opinie, sustine necesitatea existentei titlului executoriu, motivand in esenta prin aceea ca, insolvabilitatea ce determina actiunea in revocare, poate fi constatata numai cu ocazia trecerii la executare silita, ori, executarea silita este de neconceput in lipsa unui titlu executoriu, fapt care, determina (indirect) conditia existentei acestuia.
9. Efectele actiunii revocatorii. Urmare a admiterii actiunii revocatorii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului, el putand, urmari bunul care forma actul ca si cum acesta n-ar fi iesit din patrimoniul debitorului. Desi se observa o apropiere de sanctiunea nulitatii, totusi nu suntem in prezenta acesteia, intrucat, efectele actiunii revocatorii sunt relative, respectiv actul va putea fi ignorat numai de catre creditorul care a introdus actiunea si biruitor in acesta, pe cand, in cazul nulitatii efectele se produc fata de toate celelalte subiecte de drept (erga omnes), altfel spus, admiterea actiunii pauliene, loveste de ineficacitatea actului fraudulos numai in raporturile dintre creditor si tertul parat, sanctiune reputata de practica si doctrina fiind cea a inopozabilitatii .
Din perspectiva efectelor admiterii actiunii, se disting trei aspecte diferite dar, conexe, mai précis raporturile ce se creeaza intre cei ce se bucura de, sau dupa caz suporta, efectele admiterii actiunii.
10. Raportul dintre creditor, tertul dobanditor, tertul subdobanditor, debitor si alti creditori; Astfel, in ce priveste raportul dintre creditorul reclamant si tertul care a incheiat actul, precum am observat, o data declarat inopozabil actul de dobandire al tertului, creditorul poate urmari acest bun (ce a format obiectul material al actului), fara ca tertul sa poata opune dreptul sau dobandit in puterea actului (fraudulos). De precizat insa ca, aceasta inopozabilitate opereaza numai in limita prejudiciului suferit de creditor, ceea ce inseamna ca, in masura in care bunul este divizibil si valoarea creantei este inferioara valorii bunului urmarit, actul de instrainare este opozabil si creditorului pentru ceea ce exced nevoii de realizare a creantei sale; daca, dimpotriva, bunul transmis este indivizibil si in urma vanzarii sale, prin executare silita rezulta un prêt mai mare decat valoarea creantei reclamantului, suma excedentara se cuvine tertului dobanditor . Se recunoaste si dreptul tertului de a achita creditorului urmaritor suma necesara indestularii sale, insa nu mai mare decat valoarea bunului, pentru a putea ramane astfel in continuare in stapanirea respectivului bun, urmand a se subroga in drepturi creditorului si a recupera aceasta suma, de la debitor (transmitatorul sau), evident, aceasta in situatia in care nu decide (ori este constrans a o face) a lasa bunul in mana creditorului urmaritor.
In practica se poate intampla ca, intre data dobandirii bunului si data pronuntarii hotararii de admitere a actiunii revocatorii, tertul sa fi instrainat la randu-i respectivul bun, caz in care se pune rationala intrebare, cum va putea proceda creditorul pentru a inlatura consecintele acestui act? In primul rand, ca si in cazul actului fraudulos incheiat intre debitorul sau si tertul dobanditor, creditorul, poate cere revocarea si a actului intervenit intre tertul dobanditor si subdobanditor, urmand a fi incidente aceleasi reguli ca si in cazul primei situatii. In al doilea rand, in masura in care nu sunt indeplinite conditiile de admisibilitate, creditorul poate pretinde tertului dobanditor a-i achita, cu titlu de despagubire, o suma de bani. Relativ la intinderea acestei obligatii a tertului de a despagubi, urmeaza a distinge dupa cum acesta a fost de buna credinta (ipoteza intalnita numai in cazul actelor cu titlu gratuit) atunci cand tertul va fi tinut, sa plateasca despagubiri numai in masura si limitele in care a realizat o imbogatire, pana la momentul introducerii actiunii pauliene , pe cand, in ipoteza tertului de rea-credinta, se admite ca acesta va fi tinut sa plateasca despagubiri egale cu valoarea reala a bunului, chiar daca instrainarea a avut loc la un prêt inferior .
Intrebarea care se naste este aceea de a sti daca, acest drept al creditorului de a obtine despagubirile pecuniale de la tert, este conditionata de introducerea unei actiuni infructuase in revocarea actului de instrainare intervenit intre tert si subdobanditor, cu alte cuvinte, daca este o solutie subsidiara. In ce ne priveste, apreciem ca in lumina si respectul principiului echitatii, solutia difera dupa cum suntem in prezenta unui tert de buna-credinta sau de rea-credinta, astfel, in cazul tertului instrainator de buna-credinta, consideram ca ar fi insusit a fi tinut sa suporte consecintele actului fraudulos al altuia (respectiv al transmitatorului sau, debitorului fraudulor) in cazul in care, ar fi posibila revocarea actului intervenit intre acesta si un alt tert, subdobanditor, in aceasta situatie, opinam in sensul ca cererea in pretentii are un caracter subsidiar. Dimpotriva, tertul de rea-credinta, nu ar trebui sa se bucure de acest “beneficiu”, in cazul sau creditorul avand suveranitatea deciziei daca pretinde direct plata sumei de la acesta, ori, in prealabil “incearca” revocarea actului .
Un alt raport ce se naste in urma admiterii actiunii pauliene, este acela legat intre debitor si tertul dobanditor cu care a incheiat actul declarat fraudulos de catre instanta. Faptul relativitatii inopozabilitatii declarate (in beneficiul strict al creditorului castigator al actiunii pauliene) face ca actul intervenit intre debitor si tertul dobanditor sa fie mentinut (chiar daca in tot, sau numai in parte ineficace), ceea ce inseamna ca, pe de o parte, valoarea ramane definitiv instrainata din patrimoniul debitorului, spre tert, iar pe de alta parte, tertul se poate regresa (intoarcerea cu pretentii) impotriva debitorului, ce in continuare are obligatia de garantie de evictiuni, care este admisa, in principiu numai in favoarea dobanditorului cu titlu oneros, de vreme ce, in cazul actelor cu titlu gratuit, de regula, nu subzista. Cu toate acestea, dobanditorul cu titlu gratuit, ce a suferit un prejudiciu, poate sub conditia dovedirii elementelor raspunderii civil delictuale, a se intoarce cu pretentii in contra debitorului (instrainatorului sau).
In privinta raporturilor dintre creditorii aceluiasi debitor fraudulos, respectiv dupa cum acestia profita ori nu de declararea inopozabilitatii, se impune a sublinia ca in materie civila, in puterea caracterului relativ al efectelor admiterii actiunii pauliene, ceilalti creditori (neparticipanti la actiunea pauliana) nu vor beneficia de admiterea acestuia, actul fiind, declarat inopozabil strict creditorului ce a introdus si castigat actiunea. Evident, ceilalti creditori, ar trebui sa aiba o atitudine diligenta in sensul de a fi introdus o astfel de actiune, sau, de a fi intervenit in actiunile pornite, evident cu conditia admiterii si a cererii de interventie. In materie comerciala, spre exemplu in cazul revocarii actelor frauduloase ale debitorului, in cadrul procedurii insolventei, de efectele admiterii cererii vor beneficia toti creditorii debitorului.
________________
Bibliografie; Note de subsol:
P.M.Cosmovici – Drept Civil, Drepturi Reale, Obligatii, Codul Civil, Ed. AllBeck, p.327
Spre exemplu, in cazul in care un debitor aflat in pragul executarii, incheie in mod fictiv (simuleaza) un contract de imprumut cu o terta persoana (binevoitoare) care astfel devine si acesta creditor, pentru ca in momentul in care se va distribui pretul obtinut in urma executarii (spre pilda – vanzarii publice a bunului executat) sa se inscrie la tabelul creditorilor, urmand a primi o parte din prêt, ce se va intoarce la debitor.
Legea nr. 287/2009, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24/07/2009, urmand a intra in vigoare la data de 24.07.2011
I.N. Micescu – Drept Civil Curs de Teoria Generala a drepturilor de creanta – Ed.Themis Cart 2004, p.171
Ibdm.p.272
P.M. Cosmovici – op.cit. p.330
Eugen Safta-Romano – Examen Teoretic si practic la actiunea oblica si la actiunea pauliana, in Revista Romana de Drept nr.9-12/1989.
Liviu Pop- Tratat de Drept Civi. Obligatiile, Ed. CHBeck 2006, p.387.
Idem, p.391
C.Statescu, C.Barsan – Drept Civil Teoria Generala a Obligatiilor, ed…p.309
C.Statescy, C.Barsan – op.cit. p.370.
In acest sens L. Pop, op.cit. p.403
Infra. P.404
Aceasta dezdaunare, se apreciaza ca se poate solicita si obtine fondand actiunea pe principiul imbogatirii fara justa cauza – in acest sens L. pop, op.cit. p.405
Justificarea acestei solutii se fondeaza pe regulile rapunderii delictuale – In acest sens L.Pop. op.cit. p.405
Si in acest caz, putand vorbi despre un drept potestativ.

Nu putine sunt situatiile in care unele persoane desi au incheiat conventii privitoare la o viitoare vanzare a unui bun, cu o anumita persoana, inteleg sa nesocoteasca aceste conventii procedand la vanzarea bunului catre un al treilea (tert).

Astfel exemplul clasic este acela in care se incheie un antecontract de vanzare – cumparare intre doua parti, iar promitentul vanzator, ignorand antecontractul instraineaza bunul promis prin antecontract catre un tert, evident fara stirea si cu atat mai putin fara acordul promitentului cumparator.

In aceasta situatie, in practica se pune problema: ce sanse ar mai avea promitentul cumparator de a-si mai vedea creanta realizata in natura, altfel spus de a dobandi bunul in proprietate, asa cum se intelesese cu promitentul vanzator.

Inainte de a analiza « sansele » promitentului cumparator, trebuie in mod succint a determina ce anume efecte produce un antecontract. In acest sens, se impune a aminti faptul ca in mod, am putea spune traditional, antecontractul de vanzare cumparare, in forma sa cea mai cunoscuta: promisiunea bilaterala de vanzare cumparare, este privita ca fiind o intelegere intre doua parti prin care acestea se angajeaza reciproc sa incheie in viitor, la pretul stabilit, un contractul de vanzare cumparare privitor la un bun determinat.

Asadar, obligatia care se naste din incheierea acestui antecontract este aceea de a face, respectiv a incheia in viitor contractul de vanzare – cumparare, care este deja proiectat in privinta elementelor esentiale, mai precis, bunul este determinat iar pretul este stabilit. Precizam, fara a intra in detalii, ca obligatia de a face ce revine partilor, nu se rezuma doar ca acestea sa consimta la incheierea contractului de vanzare – cumparare, mai precis sa se prezinte la notariat, ci acestea trebuie sa faca tot ceea ce este necesar pentru incheierea contractului pe care s-au angajat a-l incheia.

Asa fiind, o data stabilit faptul ca incheierea antecontractului naste o simpla obligatie de a face, respectiv un drept de creanta in interesul partilor, se poate observa ca: promitentul cumparator nu dobandeste vreun drept asupra bunului promis si in egala masura, promitentul vanzator ramane bun stapan al bunului promis.

In aceste conditii, promitentul vanzator, ramanand in continuare proprietar al bunului si cel putin practic acesta poate vinde (transmite) bunul unei alte persoane, decat promitentul cumparator.

Insa, asa cum am anticipat, aceasta posibilitate exista doar « practic », deoarece legal, teoretic, o asemenea posibilitate nu este permisa, de vreme ce promitentul vanzator nu este liberat de angajamentul asumat fata de promitentul cumparator, inseamna ca nu poate vinde « bunul promis » unei alte persoane, pentru ca altfel ar insemna sa violeze conventia intiala, fapt total nelegal si imoral.

Cu toate acestea, asa cum in precedent aratam, se intalnesc in practica situatii in care, in pofida existentei unui antecontract inteles cu o persoana, promitentul vanzator (proprietarul bunului) vinde bunul promis unui tert, fara ca in prealabil sa fi cerut si obtinut rezolutiune antecontractuala.

Intr-o atare situatie, se pune intrebarea: ce poate face, juridiceste vorbind, promitentul cumparator ?

Un prim raspuns este acela ca promitentul cumparator, poate cere rezolutiunea antecontractului si obligarea promitentului vanzator (care a violat conventia) la despagubiri.

Totusi, de cele mai multe ori, situatia de care ar profita cel mai mult acesta ar fii aceea de a putea obtine defiintarea actului incheiat in frauda intereselor sale.

Aceasta din urma situatie, comporta anumite discutii, iar o solutie exacta nu poate fi data in mod generic, ci apreciat la speta (in fiecare caz in parte), astfel cu titlu de exemplu, aratam ca in situatia in care tertul ce a dobandit bunul cunostea de existenta antecontractului, actul incheiat intre acesta si proprietar (respectiv promitentul vanzator din antecontract) va fi lovit de nulitate absoluta.

Aceasta sanctiune necrutatoare a nulitatii intervine tocmai datorita faptului ca partile (din contractul de vanzare – cumparare), au inteles sa incheie acest act in dauna promitentului cumparator, altfel spus, sunt autorii unui act fraudulos incheiat in dauna drepturilor promitentului cumparator.

Asadar, conventia de vanzare – cumparare incheiat cu nesocotirea antecontractului de vanzare – cumparare, va avea o cauza ilicita, astfel actul va fi sanctionat cu nulitate absoluta.

Cum am spus, trebuie apreciat la speta daca partile au fost de buna credinta ori nu, iar in functie de acestea, a se efectua demersuri judiciare.

Concretizand situatia, intr-o situatie similara celei de mai sus, promitentul cumparator va putea solicita instantei competente constaterea nulitatii contractului de vanzare – cumparare si obligarea promitentului cumparator a-si executa obligatiile fata de acesta.

Av. Artin Sarchizian

Fiinta umana, in tot cursul existentei sale, este insotita de drepturi si obligatii, care – juridiceste vorbind – sunt reunite la un loc, formand, o universalitate numita patrimoniu, ce este privit, si definita de doctrina, ca fiind totalitatea drepturilor si obligatiilor ce au o valoare economica, apartinand unei persoane. In mod plastic, acest patrimoniu a fost asemuit unui recipient, in care, sunt stranse toate drepturile si obligatiile apartinand persoanei, cu precizarea, ca nu poate fi conceputa o persoana lipsita de patrimoniu.
In fata acestei realitati, staruie rationala intrebare, ce se intampla cu patrimoniul persoanei, la data decesului acesteia?, respectiv, daca o data cu disparitia suportului uman, drepturile si obligatiile acestuia se sting, ori, dimpotriva, se transmit unor alti subiect. Raspunsul la aceasta intrebare este oferit de fenomenul juridic al mostenirii, care, pentru prima data, in noua legiuire civila (respectiv noul Cod Civil, care la art. 953), se buncura de o definitie legala, redata sub forma: “mostenirea este transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta”, ceea ce semnifica faptul ca, in chiar clipa mortii persoanei, intregul patrimoniu apartinand acestuia, se transfera fie in puterea legii (in cazul mostenirii legale) fie in puterea vointei persoanei decedate, exprimata anterior printr-un testament, uneia sau mai multor persoane in fiinta.
Acestia, mostenitorii, vor dobandi intregul patrimoniu succesoral, proportional cu cota sa de ereditate, aceasta, evident, in cazul in care la mostenire sunt chemate, mai multe persoane a o culege. Asa fiind, mostenitorii preiau patrimoniul aceluia pe care il mostenesc, asa cum acesta a existat in momentul deschiderii succesiunii (decesului), respectiv cu toate drepturile patrimoniale si respectiv, toate obligatiile patrimoniale ce-i apartineau defunctului. Foarte important de subliniat este faptul ca, fata de caracterul universal al transmisiunii succesorale, vor fi transmise catre succesori si datoriile ce-i apartineau defunctului, cu alte cuvinte, se dobandeste intregul patrimoniu cu bune si rele (active si pasiv).
Referitor la pasivul succesoral, aratam ca in cuprinderea acestuia vor intra, deopotriva datoriile si sarcinile mostenirii (art. 774 Cod Civil). Relativ la datoriile mostenirii, acestea sunt reprezentate de datoriile de orice fel, ce au caracter patrimonial si care, au apartinut defunctului, fara a distinge dupa izvorul acestora, respectiv daca, spre pilda, sunt nascute din contracte incheiate de catre defunct (ex: un imprumut, un angajament de plata etc.); din fapte ilicite savarsite de catre acesta (ex: defunctul in timpul vietii, a cauzat un prejudiciu unei persoane, fiind, tinut a-l repara, prin plata unei sume cu titlu de dezdaunare) ori, avand vreo alta cauza.
Cu privire la sarcinile mostenirii, aratam ca prin acestea, intelegem acele obligatii care, fara sa fi apartinut defunctului (sa fi fost parte a pasivului succesoral), se nasc in persoana mostenitorului la data deschiderii mostenirii sau ulterior, independent de vointa defunctului ori a succesorului. In aceasta categorie, sunt incluse: cheltuielile de inmormantare, precum si cele efectuate cu ocazia indeplinirii datinilor de pomenire a memoriei celui decedat, potrivit obiceiului locului, amintind insa, o regula, transata printr-o decizie a fostului Tribunal Suprem, potrivit careia, cheltuielile de inmormantare, in masura in care nu sunt excesive, vor trebui suportate de catre toti mostenitorii, in raport de cota de ereditate ce le revine. Asadar, se impune conditia rezonabilitatii acestor cheltuieli, ceea ce inseamna ca, daca unul dintre mostenitori, prin vointa proprie, efectueaza unele cheltuieli, voluptorii excesivi cu aceasta ocazie, el nu va putea obtine integral sumele avansate, ci, intr-o masura rezonabila, care, in raport de circumstantele concrete ale cauzei va fi determinata, eventual, de catre instanta investita cu solutionarea cauzei respective; cheltuielile pentru administrarea si lichidarea mostenirii, incluzand in acestea si impozitele datorate pentru bunurile succesorale, precum si, taxele notariale ori de timbru, avansate pentru indeplinirea procedurii succesorale, notariale ori judecatoresti; plata legatelor cu titlu particular, in acest caz, avem in vedere situatia in care defunctul, printr-un testament a dispus, in valoarea unei persoane un legat particular, constand intr-o suma de bani, pe care, mostenitorii universali ori cu titlu universal, vor fi tinuti a-l achita.
In ceea ce priveste cheltuielile suportate de catre unul dintre mostenitori, cu intretinerea, pe timpul vietii, a celui despre a carui mostenire este vorba, ori, asa cum mai sunt denumite in practica “cheltuielile cu ultima boala”, aratam ca acestea, astfel cum a apreciat doctrina de specialitate, si imbratisat practica judiciara, nu pot fi incluse in pasivul succesoral, prin urmare, mostenitorul sau mostenitorii care nu au participat la efectuarea lor, nu vor putea fi tinuti a suporta parte din acestea. Acest fapt, nu exclude insa, posibilitatea pe care ar avea-o, in raport de circumstantele cauzei, acela care le-a avansat, a le pretinde de la ceilalti ce ar fi fost obligati, insa nu invocand vreo obligatie nascuta din calitatea de mostenitori, ci pe temeiuri diferite si separate de cauza succesorala.
Vor fi tinuti a suporta pasivul succesoral, in principiu, mostenitorii universali (cei care dobandesc intregul patrimoniu succesoral) si mostenitorii cu titlu universal (cei care dobandesc, o fractiune dintr-un patrimoniu), respectiv, mostenitorii legali si cei testamentari, beneficiarii unui legat universal sau, cu titlu universal. In ceea ce ii priveste pe mostenitorii cu titlu particular, acestia nu vor suporta pasivul succesoral, afara de unele situatii de exceptie, precum ar fi: cazul in care prin testament, se instituie in sarcina lor o obligatie de plata; cazul in care legatul are ca obiect un bun ipotecat, precum si atunci cand, activul succesoral nu acopera pasivul, caz in care, avand in vedere principiul potrivit caruia nimeni nu poate fi generos daca nu si-a platit datoriile (nemo liberalis nisi liberatus), si acesta va fi tinut a suporta pasivul, legatul sau fiind redus in masura necesara achitarii pasivului.
Cu privire la limita in care va fi suportat acest pasiv, amintim ca, nu este straina de realitate situatia in care pasivul succesoral intrece emulmentul mostenirii (activul), astfel, mostenitorul va fi tinut a achita peste ceea ce a primit ca si element activ, fiind o situatie extrem de impovaratoare pentru acesta. Tocmai pentru a preintampina astfel de situatii, si pentru a se pune la adapost, succesibilul (cel ce are vocatie succesorala, dar care inca nu a acceptat mostenirea) poate apela la forma acceptarii succesiunii sub beneficiu de inventor, caz in care, raspunderea pentru pasivul succesoral va fi limitat in raport (proportional) de activul succesoral dobandit si numai cu bunurile mostenite, altfel, putand fi executat si asupra averii personale.

Av. Artin SARCHIZIAN

Contact Cabinet Avocatura
Sarchizian & Sarchizian
Splaiul Unirii, str. Brutus nr. 13 ap.07
0722247555 ; 0722613203 tel/fax 0213354805

Cum legea civilă, cuprinde în reţeaua normelor sale întreaga viaţă a omului, de la naştere, ba chiar, de la zămislire până la moarte şi la urmările ei patrimoniale putem afirma că momentul morţii reprezintă un fapt natural (eveniment) de o importanţă majoră, de care legea leagă o seamă de consecinţe juridice, precum, încetarea capacităţii civile, deschiderea succesiunii etc. În prezent, observăm că faţă de evoluţia ştiinţei medicale, se poate vorbi de moarte în două situaţii diferite, dupa cum urmeaza: atunci când apare întreruperea ireversibilă a funcţiilor respiratorii şi circulatorii sau, atunci când sunt întrerupte ireversibil toate funcţiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral , asa încăt, fiind în faţa acestei realităţi sociale, medicale se impune a determina modalitatea în care aceasta se reflectă în planul raporturilor juridice, mai precis, se naste si stăruie intrebarea, când încetează persoana a mai fi subiect de drept?.
Consecinţele stabilirii acestui moment, sunt de o importanţă practică deosebită, de vreme ce, decesul persoanei fizice, marchează momentul în care încetează capacitatea civilă a acesteia, tot astfel, interesul de a şti când intervine decesul – din perspectiva legii – este cu atât mai pregnant, în materia succesiunilor, unde am putea spunea, că interesează atât din perspectiva celui ce lasă moştenirea (lui de cujus) cât şi, din cea a celui ce trebuie să o primească (a potenţialului moştenitor).
Bunăoară, dacă ne referim la de cujus, importanţa stabilirii clipei decesului este deosebită, luând în considerare un singur efect,al deschiderii succesiunii, notănd că în acest moment operează transmisiunea patrimoniului succesoral către erezii săi. Tot astfel, dacă privim din perspectiva celui care are vocaţia de a primi moştenirea, este esenţial a stabili momentul decesului acestuia, în condiţiile în care, pentru a moşteni, eredele trebuie să existe (să fie în viaţă) la data deschiderii moştenirii (chiar in clipa morţii lui de cujus). Nuanţând aceasta ultima teza – pentru considerentele ce succed şi faţă de o realitate deloc de neglijat, aceea a aşa-numitei vieţi artificiale – opinăm că acesta trebuie să fie socotit în viaţă, din punct de vedere legal.

1. Moartea Cerebrală. În mod convenţional, moartea, se consideră ca fiind instalată în momentul încetării activităţii cardiace şi respiratorii, însă, începând cu 1950, când Bjorn Ibsen (Danemarca), a inventat respiraţia artificială, respiraţia şi bătăile inimii au putut fi menţinute şi în cazul aşa-numitelor come profunde sau depăşite, atunci când circulaţia şi respiraţia sunt susţinute artificial.

Astfel, s-a conturat conceptul de moarte cerebrală, care reprezintă acea stare biologică particulară caracterizată prin încetarea completă şi ireversibilă a funcţiilor cerebrale, şi ale trunchiului cerebral .

Prin urmare,se contureaza, pe deoparte conceptul de moarte cerebrală (încetarea funcţiei cerebrale) iar, pe de alta parte, acela de moarte somatică (încetarea funcţiilor cardiacă şi respiratorie), cu precizarea că, moartea cerebrală este în mod invariabil şi obligatoriu urmată, de moartea somatică, între cele două putându-se interpune o perioadă de timp, ce poate dura de la câteva ore, la câteva săptămâni .

De subliniat că în cazul morţii cerebrale, deşi decerebrat, organismul continuă a avea activitate somatică, inima putând a mai bate şi cadavrul a fi asistat ventilator, astfel că ventilaţia mecanică poate suplini funcţia respiratorie, iar cordul poate continua sa funcţioneze încă multe zile, vorbim de o aşa-numită „viaţă artificială”.
2. Tocmai datorită faptului că, moartea cerebrală şi moartea somatică pot interveni în momente diferite între acestea două; putându-se interpune, precum am arătat, un interval de timp considerabil (de la câteva ore la câteva săptămâni), se naşte raţionala întrebare; când anume ia sfârşit (încetează) capacitatea civilă a persoanei aflată într-o astfel de situaţie? Aceasta, în condiţiile în care, este de principiu ca, în cazul persoanelor fizice, calitatea de a fi subiect de drept civil este exprimată prin noţiunea tehnico-juridică de capacitate civilă care capacitate este marcată la începutul său, de momentul naşterii (cu excepţia capacităţii anticipate de folosinţă prevăzuta de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954), iar sfârşitul acesteia, este marcat, de momentul morţii persoanei (putem vorbi de o moarte fizică constatată şi de o moarte declarată judecătoreşte).
3. Evident, ne interesează moartea fizică constatată, dar care, precum am arătat poate fi, la rându-i atât cerebrală cât şi somatică, fără a pune în discuţie şi moartea clinică, ce ,reprezintă doar o etapă în procesul tanatogenerator, din care pacientul poate fi salvat dacă manevrele de resuscitare se administrează în mod prompt şi eficient, fiind aşadar, o stare reversibilă. Asadar, dacă moartea somatică, neprecedată de moartea cerebrală, este necontestat, socotită ca fiind momentul morţii reale (oprirea activităţii cardiorespiratorii, concomitent cu cea cerebrală), ne suscită insa, interesul, întrebarea dacă moartea cerebrală poate fi socotită drept moment al morţii, iar în plan juridic, moment al încetării capacităţii civile.
Pentru a răspunde, este necesar a analiza această problematică atât din perspectiva conceptului ştiinţific medical, cât şi, din perspectiva dispoziţiilor legale, care stabilesc momentul în care o persoana este considerată decedată.

4. Din punct de vedere ştiinţific – medical, mai exact, din perspectiva tanatologiei, momentul oficial al morţii este considerat ca fiind momentul morţii cerebrale , chiar mai mult, se considera că moartea cerebrală este sinonimă cu moartea .
5. Din punct de vedere legislativ. Legislaţia actuală face deosebirea între cele două tipuri de „moarte” astfel că în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în titlul VI Cap. II. ce tratează problematica legată de „Donarea şi donatorul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană” , la art. 147 alin. 1, se defineşte noţiunea de donator decedat ca fiind persoana la care s-a constatat încetarea activităţii cardiorespiratorie, iresuscitabilă şi ireversibilă (moarte somatică), iar Ia alineatul al doilea, al aceluiaşi articol, se defineşte donatorul decedat cu activitate cardiacă, persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului (moartea cerebrală), conform protocolului de declarare a morţii cerebrale prevăzut în anexa nr. 3 la Legea nr. 95/2006).
Reţinem aşadar că, în ambele cazuri (atât cel al morţii somatice cât şi cel al morţii cerebrale), legea consideră persoana ca fiind „decedată”, fiind astfel permisă, prelevarea de organe, ţesuturi şi celule.
6. În aceste condiţii, putem conchide că, atât din punct de vedere ştiinţific (medical), cât şi din punct de vedere legal, moartea cerebrală este socotită ca fiind momentul morţii persoanei, concluzie din a cărei perspectivă se impun a fi notate consecinţele de ordine juridică ale acestui fapt, mai precis, sub aspectul transmisiunii succesorale.
Reamintim că momentul morţii interesează atât din perspectiva celui care lasă moştenirea (de cujus) de vreme ce la acest moment, se transmite patrimoniul său către moştenitori, dar şi din perspectiva celui care o primeşte, respectiv a aprecia dacă întruneşte condiţia capacităţii succesorale, respectiv cea de a „exista” la data deschiderii succesiunii.
7. Privind prima problematica – a deschiderii moştenirii – vom porni de la definiţia moştenirii, ce apare ca fiind transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă, subliniind că aceasta reprezintă modalitatea de transfer a patrimoniului din cauză de moarte, determinată de dispariţia persoanei fizice (decesul acesteia) ce în plan juridic se traduce prin încetarea calităţii de subiect de drept şi transmiterea patrimoniului acesteia către erezii săi.

8. Art. 651 C.Civ. stipulează expressis verbis că succesiunile se deschid „prin moarte”, ceea ce înseamnă că, transferul patrimoniului către moştenitori operează în puterea legii ori a voinţei lui de cujus, cuprinsă în legate, în chiar clipa decesului acestuia.

Interesează aşadar, decesul natural al unei persoane fizice – care fie este constatat fizic, fie este declarat judecătoreşte – fapt material de care legea leagă naşterea raportului juridic succesoral, în care, precum am arătat, patrimoniul lui de cujus este atribuit celor ce au vocaţie succesorală nefiind de conceput moştenirea unei persoane în viaţă (nulla est viventis hereditas).

Aşadar, în condiţiile în care este, hotărât lucru că moştenirea se deschide prin moarte apare totuşi, întrebarea raţională, dacă în cazul morţii cerebrale (deci, funcţia cardiacă şi respiratorie poate fi susţinută se poate vorbi de deschiderea moştenirii.

10. În acest sens, trebuie sa observăm, pe de o parte, că legea, în momentul în care stabileşte că moştenirea se deschide „prin moarte” (art. 651 C.Civ.) nu distinge dacă aceasta este somatică sau cerebrală, aşa încât, dacă legea nu distinge, nici noi nu trebuie a distinge, argument în puterea căruia putem conchide că ambele forme de moarte (privite alternativ) marchează momentul deschiderii succesiunii. Sigur, s-ar putea reproşa acestui argument că, la data edictării normei, ştiinţa medicală nu se găsea în stadiul de evoluţie actual şi noţiunea de moarte cerebrala nu era încă cunoscută. Însă această eventuală critică ar fi combătută prin simpla observaţie că, nici în noul cod civil, respectiv art. 954 C. Civ. care arata că „succesiunea se deschide în momentul decesului”, nu se face o asemenea distincţiune. ceea ce ne întăreşte convingerea că, legiuitorul a optat în a socoti drept moment al deschiderii moştenirii, momentul „morţii”, indiferent dacă este moarte cerebrală disociată de moarte somatică, ori cele doua sunt concomitente.

11. Pe de altă parte, avem în vedere dispoziţiile legale (iterate la pct. 5), care consideră intervenit decesul, atât în cazul în care nu se declară vreo activitate cardiorespiratorie, cât şi, atunci când constată încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului (moartea cerebrală).

12. Or, din perspectiva acestor considerente, socotim că momentul oficial al morţii este (recunoscut atât de ştiinţa medicală cât şi de lege), cel al morţii cerebrale, acesta fiind, prin urmare momentul deschiderii succesiunii, urmat de toate consecinţele juridice ce îl produce.
Relevanţa practică a acestui fapt este netăgăduită, întrucât, spre exemplu: acesta este momentul de transmitere al patrimoniului succesoral; de la care începea a curge termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală (de 6 luni); se apreciază că problema capacităţii succesorale a celor chemaţi la moştenire; se apreciază asupra legii care va dresa devoluţiunea succesorală, ş.a.m.d.

13. Precum arătam, interesul stabilirii corecte al momentului morţii se extinde şi în privinţa celui chemat la moştenire (în baza legii ori a voinţei lui de cujus) şi care, la data decesului lui de cujus, se afla în perioada dintre moartea cerebrală şi moartea somatică moartea cerebrală fiind declarată anterior clipei decesului lui de cujus), cu alte cuvinte dacă poate dobândi patrimoniul succesoral şi, eventual a-l retransmite către proprii moştenitori.
Amintim în acest sens, că una dintre condiţiile generale pentru a moşteni este şi cea a capacităţii, care capacitate este înţeleasă ca fiind aptitudinea persoanei de a moşteni, aspect surprins atât de dispoziţiile codului civil actual – care la art. 654 stipulează că sunt incapabili de a moşteni cei care nu mai există la data deschiderii succesiunii cât şi de dispoziţiile noului cod civil, care la art. 957 C. Civ. stipulează că „o persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii”.
14. Interesează aşadar, dacă persoana cu vocaţie succesorală chemată la moştenire) exista la data deschiderii acesteia moartea lui de cujus). Ori din perspectiva celor mai sus redate putem nota, că o persoană la care s-a declarat moartea cerebrală, din punct de vedere legal, este socotită ca fiind decedată, ceea ce înseamnă că încetează şi calitatea de subiect de drept, chiar dacă, faptic, funcţii cardiorespiratorie poate fi menţinută artificial, fiind doar o viaţă vegetativă impersonal, artificial, întrucât persoana şi-a încetat existenţa din momentul decerebrării.
15. Evident, acest ultim considerent, că faptic, poate fi cardiorespiratori sustinut, am putea fi tentaţi a susţine că persoana încă mai există, chiar decerebrată. Cu toate acestea, faţă de argumentul că, legea în mod expres consideră decedată o astfel de persoană, şi cum decesul marchează momentul terminal al capacităţii civile, care capacitate exprimă calitatea de subiect de drept, apreciem ca nefiind întrunită condiţia capacităţii succesorale (parte a capacităţii civile), astfel că, acesta nu poate dobândi patrimoniul succesoral şi a-l retransmite către proprii erezi. A admite teza contrară, ar însemna a recunoaşte calitatea de subiect de drept unei persoane, din punct de vedere legal şi medical decedată.
Concluzionând: moartea cerebrală reprezintă momentul în care încetează capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, ceea ce înseamnă că în materie succesorală, ea nu poate moşteni (neavând capacitate succesorală) şi totodată, acesta este momentul la care se consideră ca fiind deschisă succesiunea celui declarat, potrivit formalităţilor prescrise de lege ca fiind în moarte cerebrală.

Av. Artin SARCHIZIAN

Expresie a libertatii contractuale (ce presupune ca, cu respectarea anumitor limite, subiectele de drept civil pot incheia orice act juridic civil) nascut dintr-o nevoie sociala, slefuit de practica si definit de doctrina, contractul de intretinere, reprezinta un instrument tot mai intalnit si care, pana in prezent nu a beneficiat de o reglementare legala, dar care, o data cu intrarea in vigoare a noului cod civil, primeste o consacrare si definitie legislativa proprie. Astfel, art. 2254 din Noul Cod Civil, configurand acest instrument, stipuleaza ca, prin contractul de intretinere o parte se obliga sa efectueze in folosul celeilalte parti sau al unui anumit tert prestatiile necesare intretinerii si ingrijirii pentru o anumita perioada.
Prin urmare, astfel cum era inteles pana in prezent in practica, contractul de intretinere, era acel contract prin care o parte instraina un bun al sau, in schimbul obligatiei asumate de catre dobanditor de a o intretine, fapt care in principal presupune, efectuarea de catre debitorul obligatiei de intretinere a unor prestatii in natura – asigurarea intretinerii – respectiv: asigurarea hranei, medicamentelor, asistentei medicale etc. si chiar, in subsidiar, suportarea unor costuri, eventuale, cu interventii medicale, asigurarea unei persoane care sa insoteasca temporar, sau chiar permanent, dupa caz, creditorul intretinerii.
Prin notiunea de ineficacitate a contractului de intretinere, intelegem, acele situatii, anterioare, concomitente sau subsecvente inchierii actului, si pentru care, acesta, nu isi va putea produce efectele firesti. Astfel, ne vom opri numai asupra a doua dintre aceste cauze, respectiv nulitatea pentru eroare asupra naturii actului si rezolutiunea pentru neindeplinirea obligatiei de intretinere, situatii, poate cele mai des intalnite in practica.
Nulitatea pentru eroare asupra naturii actului. Ipoteza avuta in vedere este aceea in care, o parte doreste sa incheie un anumit act juridic, diferit de cel declarat, respectiv incheiat in forma scrisa, producandu-se o neconcordanta involuntara intre vointa reala si interna (ceea ce a dorit si urmarit partea sa incheie) si vointa exprimata in actul juridic, fiind vorba de o eroare obstacol.
In doctrina, eroarea obstacol este considerata ca, prin gravitatea sa, face ca vointele celor doua parti sa nu se poata intalni si deci, actul sa nu se poata forma. Concret, in aceasta categorie a erorii obstacol sunt cuprinse: eroarea asupra naturii actului (error in negotio), cand astfel cum am aratat, una dintre parti incheie actul in credinta gresita ca participa la incheierea unui anumit act iar cealalta parte crede ca incheie un alt act juridic si cazul erorii asupra identitatii obiectului (error in corpore) atunci cand, o parte crede ca trateaza cu privire la un anumit obiect, iar cealalta parte considera ca se convine asupra unui alt obiect, vointa celor doua parti neintalnindu-se asupra unuia si aceluiasi obiect.
Sanctiunea ce intervine pentru ipoteza erorii obstacol (in ambele sale intruchipari) este cea a nulitatii absolute, aceasta intrucat, vointa juridic – element fundamental al actului juridic –este, in cazul erorii obstacol, in neconcordanta vadita cu realitatea, cu alte cuvinte vointele celor doua parti “nu s-au intalnit” pentru a forma “un acord de vointa”, in definitiv aceasta eroare obstacol, fiind distructiva de vointa.
Cea mai frecventa situatie in care apare eroarea obstacol in cazul acestui contract de intretinere, este situatia in care, o parte, in realitate doreste sa incheie un contract de intretinere, insa, in mod declarativ (scriptic) se incheie un alt contract, spre pilda, un contract de vanzare-cumparare.
In asemenea situatii, este cert ca suntem in prezenta unei neconcordante intre vointa reala (de a incheia un contract de intretinere) si vointa declarata, exprimata si consemnata in contract (ce apare ca fiind un contract de vanzare-cumparare), prin urmare, aceasta situatie configureaza ipoteza erorii obstacol, respectiv, a erorii asupra naturii actului, actul astfel incheiat fiind lovit de nulitate absoluta.
Cum insa, in sistemul nostru de drept, nulitatea fie ea si absoluta, nu opereaza “de drept” ci trebuie a fi constatata de catre o instanta de judecata, in mod necesar, partea care considera ca a fost in eroare asupra naturii actului, va trebui sa se adreseze instantei competente, pentru ca in contradictoriu cu cealalta parte, instanta retinand eroarea osbtacol sa constate nulitatea actului, situatie in care, actul se va considera ca si “neexistand” iar partile, la cererea acestora, vor fi repusi in situatia anterioara incheierii actului. Rezumand demersul judiciar, partea lezata va trebui sa introduca o actiune in constatarea nulitatii absolute a acestui contract, la instanta competenta, ce in functie de valoarea bunului ce formeaza obiectul actului poate fi, dupa caz, judecatoria sau tribunalul (atunci cand valoarea este de peste 100.000 lei), ca si parat, in mod necesar trebuie sa figureze partea din contract, precum si, dupa caz orice persoana careia hotararea ar trebui sa-i fie opozabila, spre pilda, un subdobanditor.
Relativ la sarcina dovezii existentei erorii, aceasta fata de dispozitiile art. 1169 C.Civ. trebuie sa fie facuta de reclamant, prin urmare, cel ce pretinde ca a fost in eroare cu privire la natura juridica a actului, socotind in mod gresit, ca incheie un contract de intretinere si nu un alt act, va trebui sa dovedeasca acest fapt. Se impune a sublinia faptul ca, fata de natura preponderent psihologica a acestui fapt (credinta persoanei ca, incheie un alt act decat cel rezultat), o proba directa – ce ar presupune o introspectie – nu este cu putinta, prin urmare, acest fapt trebuie dovedit indirect, spre pilda martori care cunosc vointa reala a partii, prezumtii simple, marturisiri etc.
Tot sub aspectul dovezii acestui fapt, amintim ca de regula astfel de contracte se incheie in forma autentica, ceea ce presupune ca, acordul de vointa sa fie constatat de catre notarul public, ce va consemna constatarile sale in incheierea de autentificare a actului respectiv. Astfel, unele instante considera ca fata de incheierea actului in forma autentica, ce presupune ca, vointa partilor sa fie atestata de catre notar, si cum, constatarile acestuia, fac dovada pana la inscrierea in fals, o proba contrarie, in procedura de drept comun ar fi inadmisibila. Totodata, alte instante, merg mai departe si considera ca nu se poate face dovada impotriva unui inscris. In ce ne priveste, avem serioase rezerve fata de astfel de solutii, intrucat, pe de o parte, declaratiunile facute de parti in cuprinsul actului, pot fi combatute si infirmate prin dovada contrarie, acestea nefiind constatari personale ale notarului public, ori, acest lucru se tinde printr-o astfel de actiune, iar pe de alta parte, intrucat eroarea poarta asupra naturii contractului, aceasta exclude consimtamantul, nefiind un simplu viciu, ci reprezentand o eroare obstacol, care fiind distructiva de vointa, poate fi dovedita prin orice mijloc de proba si chiar in contra actului autentic.
In plus de aceasta, pentru Solutia posibilitatii dovedirii nulitatii prin orice mijloc de proba, pledeaza si dispozitiile art. 6 din Conventia Europeana a drepturilor omului, ce afirma si garanteaza “accesul la justitie” care, precum a retinut si instanta Europeana, acesta trebuie sa fie unul “efectiv” ori, efectivitatea presupune putinta partii de a dovedi pe fond sustinerile sale, ceea ce in situatia examinata, presupune posibilitatea efectiva a reclamantului de a dovedi situatia de fapt, de eroare, in care s-a gasit la data incheierii actului.
In rezumat, o data facuta dovada erorii in care s-a gasit partea, aceasta considerand ca isi da acordul pentru incheierea unui anumit contract, in speta unul de intretinere, insa, declarativ fiind incheiat un altul, instanta va constata nulitatea absoluta a acestuia.
Amintim ca, de regula, incheie asemenea contracte de intretinere, persoanele in varsta care nu se bucura de sprijinul voluntar al vreunei persoane apropiate, fapt care le determina, a ceda in mod actual (si nu prin testament) de cele mai multe ori, imobilul in care locuiesc, in schimbul intretinerii. Or, este foarte important pentru acestea, ce tip de contract incheie, intrucat, in situatia in care, dobanditorul nu isi indeplineste obligatia de a presta intretinerea se poate cere sanctionarea unei astfel de conduite culpabile prin rezolutiunea contractului. Pe cand, in situatia in care se incheie un contract de vanzare-cumparare, in care, de regula se consemneaza ca “pretul a fost achitat la data autentificarii” desi in realitate este posibil sa nu se fi platit niciun prêt, vointa reala fiind aceea de a presta intretinerea, creditorul obligatiei de intretinere, nu va mai putea constrange pe debitor a presta aceasta intretinere si, tot astfel, nu va mai avea la indemana actiunea in rezolutiunea contractului.
In mod necesar, singurul “remediu” fiind acela al introducerii actiunii in constatarea nulitatii, facand precizarea ca, in situatia in care, aceasta atestare de “eroare” este creata, indusa ca urmare a unor masinatiuni, manevre viclene ale cocontractantului, si prin urmare nu are un caracter “involuntar”, atunci suntem in prezenta viciului de consimtamant al dolului, ce are un regim juridic si probator diferit de cel a erorii obstacol.
Av. Artin SARCHIZIAN
Contact avocat:
0722247555 ; 0722613203

Nr.: 13 / 04.08.2010

NOTA PUBLICA

Subscrisele:
- Liga Democratica pentru Dreptate din Romania, si – Societatea Romana pentru Drepturile Omului,

Avand calitatea de organizatii nonguvernamentale, cu activitate predilecta in sensul apararii drepturilor si libertatilor cetatenilor si totodata exponenti ai societatii civile, in indeplinirea si realizarea scopului pentru care fiintam, care, incepand cu data de 10.07.2010 am decis reunirea efortului nostru intr-un grup comun de lucru denumit

CONSILIUL NATIONAL PENTRU JUSTITIE SI APARAREA DREPTURILOR OMULUI

aducem la cunostinta publica prin prezentul demers faptul ca in urma activitatii de pana acum desfasurata de acest grup de lucru si in urma anchetelor extrajudiciare, au rezultat urmatoarele date preliminare:

1. Statul Roman a platit catre diverse persoane fizice sau juridice in ultimii 3 ani, in temeiul hotararilor de condamnare pronuntate de catre Curtea Europeana, urmatoarele sume:
o in anul 2008 – 47 185 480 lei
o in anul 2009 – 41 215 979 lei
o in anul 2010 pana in luna iulie – 50 184 136 lei;
o in total, 138 585 595 lei (32 996 570 euro).
2. Pana in prezent nu s-a recuperat niciun leu pe calea actiunii in regres, astfel cum dispozitiile art. 94 alin. 7 din Legea 303/2004 o prevad.
Ancheta grupului de lucru se concentreaza in continuare in identificarea cauzelor pentru care Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice s-a dezinteresat de recuperarea acestor sume platite din bugetul de stat, urmand a face publice aceste rezultate.
Facem precizarea ca toate aceste sume sunt suportate de bugetul de stat, in conditiile economice actuale in care se impun masuri sociale extreme: crestere TVA, reduceri salariale, imprumuturi externe extrem de oneroase.

Pentru relatii suplimentare si detalii privind activitatea organismului de lucru, va stam la dispozitie la nr. de TEL/FAX 0213354805 : 07222 47 555 ; 0722 613 203; 0767201309

email:drepturileomului@srdo.ro

Bucuresti, Sector 1, (Calea Victoriei – Piata Ateneului) str. Stirbei Voda nr.2, bl.1 sc. 4, etaj. 8 Camera 141bis

Reprezentant L.D.D.R. Reprezentant S.R.D.O.

COORDONATOR – GRUP LUCRU
U.N.J.A.D.O

Secretar – grup de lucru

Pornind de la faptul ca rudenia, dincolo de insemnatatea sa morala este, o legatura juridica intre persoane, dedusa din descendenta acestora una din alta, ori, dintr-un autor comun precum si prin adoptie, se observa ca stabilirea – descendentei este o chestiune de o importanta deosebita, luand in calcul si doar, efectele juridice pe care starea de rudenie le determina, cum ar fi: obligatii de intretinere, drepturi succesorale, incapacitati etc.

Prin urmare atunci cand ne referim la notiunea de rude, avem in vedere acea legatura bilologica, ce descinde din descendenta acestora (fie una din alta, fie dintr-una comuna), asa numita „filiatie”.

Daca filiatia fata de mama, este mai usor de stabilit, aceasta rezultand insasi din faptul nasterii, in cazul stabilirii paternitatii apar unele probleme in legatura cu stabilirea acesteia, precum si cu privire la posibilitatea mai mare de „indoiala” asupra filiatiei, altfel spus, in legatura cu posibilitatea de contestare.

Tocmai datorita acestei realitati, stabilirea paternitatii se face in mod diferit, dupa cum este vorba de un copil din casatorie (cel nascut in timpul casatoriei) ori este vorba de un copil din afara casatoriei (cel nascut inainte de casatorie ori precum si in situatia in care parintii nu sunt casatoriti).

In ce priveste situatia copiilor din casatorie, legiuitorul, pentru a inlatura dificultatile legate de stabilirea filiatiei paterne, a instituit prezumtia legala potrivit careia: „copilul nascut in timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei”. Asadar, in acest caz, filiatia nu trebuie dovedita, fiind stabilita in puterea acestei prezumtii legale, care considera (prezuma) ca si tata al copilului, pe „sotul mamei”. Prin urmare, pentru incidenta prezumtiei trebuie ca barbatul fata de care se stabileste paternitatea sa fie casatorit in mod valabil, cu mama naturala a copilului si, totodata copilul sa se fi nascut in timpul casatoriei acestora, chiar daca este conceput anterior.

In egala masura, se recunoaste incidenta acestei prezumtii si pentru ipoteza in care, copilul este conceput in timpul casatoriei dar, este nascut dupa ce aceasta a fost desfacuta, anulata, dar cu conditia ca mama sa nu se fi recasatorit.

Cu toate acestea, realitatea dovedeste ca este posibil ca desi parintii sa fie casatoriti, totusi, tatal copilului sa fie un altul decat „sotul mamei”.

Ne vom referi la situatia copilului „din casatorie”, caz in care se va aplica prezumtia la care mai sus am facut referire si, vom analiza posibilitatile legale ce subzista, pentru a se stabili in mod corect filiatia fata de tata.

In primul rand, avem in vedere actiunea in contestarea paternitatii (filiatiei din casatorie), prin care se urmareste a se dovedi ca prezumtia de paternitate nu-si gaseste aplicarea, aceasta deoarece, nu este indeplinita conditia de – „a fi casatorit cu mama copilului” (prezumtivul tata) – fapt vecin si conex, conditie prealabila pentru nasterea prezumtiei, aceasta fie, datorita faptului ca parintii nu au fost niciodata casatoriti ori, fie atunci cand copilul a fost nascut mai inainte ca acestia sa se fi casatorit, precum si in cazul in care, copilul nu a fost conceput in timpul casatoriei, iar aceasta este desfacuta ori anulata, la data nasterii copilului. Prin urmare, se va urmari a se dovedi, neincidenta prezumtiei la cazul in speta, in care situatie dupa cum spuneam, nu se urmareste dovedirea situatiei contrare decat cea prezumata, ci neincidenta acesteia.

In al doilea rand, ne referim la tagaduirea paternitatii din casatorie, atunci cand se doreste a se dovedi situatia contrara decat cea determinata de prezumtie, respectiv pentru ipoteza in care se doreste a se dovedi ca tatal copilului nu este „sotul mamei” intrucat, datorita unor imprejurari concrete (ce trebuie a fi dovedite) „este cu neputinta ca sotul mamei sa fie tatal copilului„ [art. 54 alin. (1) Codul Familiei].

Aceste inprejurari, trebuie cum in precedent am aratat, sa fi indicate iar mai apoi, a fi dovedite de catre reclamant, caruia ii revine sarcina probei celor sustinute, cauzele putand fii, de ordine biologica – imposibilitatea de procreere, de ordine obiectiva – cand cei doi soti, este cu neputinta a fi fost impreuna in timpul prezumat ca ar fi avut loc conceptiunea, spre pilda, in cazul in care acestia au locuit in tari diferite in toata aceasta perioada, ori unul dintre ei a fost in stare de detentie si nu in ultim rand, atunci cand acestia au fost datorita neintelegerilor, separati in fapt, evident existand si alte posibilitati faptice din care sa se poata trage concluzia certa a faptului ca „este cu neputinta” ca sotul mamei sa fie si tatal copilului.

Aceasta actiune poate fi introdusa de catre oricare dintre soti, precum si de copil, ea putand fi continuata si de catre mostenitori, precum si de catre autoritatea tutelara, aceasta numai in cazul in care vreunul dintre titularii actiunii este pus sub interdictie.

Actiunea se introduce la instanta competenta, care este Tribunalul pentru minori si familie, iar pana la infiintarea efectiva a acestor instante, la judecatoria in raza careia isi are domiciliul paratul. In legatura cu persoana ce va avea calitatea procesuala de parat, trebuie aratat ca legea determina concret, impotriva cui se va introduce actiunea, astfel: daca sotul introduce actiunea, aceasta va fi impotriva copilului, iar numai in cazul in care cel din urma este decedat, atunci se va introduce in contra mamei; Daca actiunea este introdusa de mama ori de copil, aceasta se introduce in contra sotului mamei, iar in cazul in care cel din urma este decedat, actiunea se va indrepta in contra mostenitorilor acestuia. In toate cazurile, mama copilului se va cita din oficiu.

Actiunea trebuie sa fie introdusa in forma prevazuta de lege pentru orice actiune, cerere introductiva, adresata instantei de judecata, in care sa se expuna motivele de fapt pentru care in conceptia reclamantei este ”cu neputinta ca sotul mamei sa fie tatal copilului”.

Actiunea trebuie sa fie introdusa intr-un termen de 3 ani, calculati de la data nasterii, aceasta in cazul mamei. In cazul sotului, termenul de 3 ani va fi socotit de la data la care acesta a luat cunostinta de nasterea copilului. In privinta actiunii introdusa de catre copil, daca aceasta nu a fost introdusa in timpul minoritatii sale, poate fi promovata in termen de 3 ani, calculati de la data majoratului. In oricare dintre situatii, fiind vorba de un termen de prescriptie, se poate apela la remediul repunerii in termen.

Cum spuneam, in actiunea sa, reclamantul trebuie sa arate situatia de fapt, in cadrul careia sa se arate motivele ce conduc la rasturnarea prezumtiei de paternitate, cu alte cuvinte ca, nu sotul mamei este tatal copilului. In cadrul procesului (cercetarii judecatoresti) se vor administra probe, in stabilirea situatiei de fapt reale. Precizam, ca este admisibil orice mijloc de proba, insa cel mai recomandabil, mijloc de proba este expertiza medico-legala, care poate fi de mai multe feluri, cum ar fi: expertiza determinanta a datei probabile a conceptiei; expertiza capacitatii de procreere; expertiza genetica – asa – numita „expertiza ADN”; expertiza dermatoglifica; expertiza serologica etc.

De asemenea si alte probe pot fi concludente, cum ar fi martorii care sa confirme faptul ca sotii au fost despartiti in fapt, in perioada in care era cu putinta conceptia, precum si inscrisurile.

Cert este ca prin aceste mijloace de proba, trebuie sa se determine convingerea intima a judecatorului ca, nu este cu putinta ca sotul mamei sa fie si tatal copilului, caz in care instanta va admite actiunea, iar din momentul ramanerii irevocabila a acesteia si trecerea sa in puterea adevarului, copilul cu putere retroactiva va fi considerat ca fiind din afara casatoriei, fiind inlaturata starea de filiatie fata de „sotul mamei”. Astfel, consecintele, asa cum am aratat, vor fi nu numai pentru viitor dar si pentru trecut, nemaiexitand intre copil si sotul mamei relatie de rudenie, fapt ce inlatura si toate celelalte consecinte pe care aceasta le determina (obligatii de intretinere, vocatie succesorala reciproca, etc.)

Av.Sarchizina Artin

Insanitatea de spirit desemneaza situatia in care se gaseste o persoana care desi (legal) are capacitate deplina de exercitiu, totusi (in fapt) este in mod pasager ori permanent lipsita de discernamant, astfel ca incheie un act juridic (testament, donatie, contract etc.) care reprezinta o manifestare de “vointa” inconstienta, exprimata pe fondul unei tulburari mentale care i-ar anihila complet vointa de a dispune si capacitatea de a intelege insemnatatea actului incheiat.

Intr-un cuvant vorbim de o persoana lipsita de uzul ratiunii care totusi incheie un act juridic civil, astfel ca se pune problema validitatii unui asemenea act.

Pornind de la definitia oricarui act juridic civil, ce apare ca fiind: manifestarea de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, se observa ca orice act juridic trebuia sa aiba in primul rand un caracter constient, mai précis, persoana care-l incheie trebuia sa aiba capacitatea mentala de a intelege consecintele pe care actul ce-l incheie le va produce.

Astfel se poate vorbi de o regula generala a oricarui act juridic civil, respectiv aceea a existentei la momentul incheierii acestuia a unei vointe constiente, care sa permita autorului actului sa aiba deplina reprezentare a faptelor sale si evident a consecintelor juridice pe care acestea le produc.

Nu putine sunt situatiile in care sunt incheiate acte juridice de persoane care nu se bucura de deplinul uz al ratiunii (lipsite de discernamant), chiar daca –dupa lege – au capacitate deplina de exercitiu, cu alte cuvinte, sunt persoane majore, nepuse sub interdictie care insa in momentul incheierii actului (in fapt) din diverse motive (maladii, stari congenitale, consum de alcool, furie puternica, etc.) sunt lipsite de discernamant.

Intr-un asemenea caz, desi “formal”, acestia si-au exprimat consimtamantul, totusi avand in vedere ca le este afectat caracterul constient (calitativ) al consimtamantului, fiind vorba de o insanitate de spirit, actul incheiat va fi lovit de nulitate.

Referindu-ne la sanctiunea nulitatii ce afecteaza actul si care intervine tocmai pentru neintrunirea unei conditii de fond a actului juridic, respectiv aceea a provenientei consimtamantului de la o persoana cu discernamant, se cere a se sublinia faptul ca aceasta “regula” este impusa pentru a ocroti un interes privat – al celui ce incheie actul – iara astfel nulitatea va fi relativa, antrenand o seama de conditii proprii regimului nulitatii relative, privitoare la persoanele ce pot invoca nulitatea, termenul si posibilitatea acoperirii acesteia.

Este adevarat ca sanctiunea pentru lipsa consimtamantului este nulitatea absoluta, iar astfel nefiind intrunita o conditie de validitate a consimtamantului (respectiv a proveni de la o persoana cu discernamant) aparent am fi tentati a aprecia ca si in cazul insanitatii de spirit sanctiunea ar fi tot nulitatea absoluta, insa asa cum in precedent am aratat, lipsa discernamantului este diferita de lipsa consimtamantului, in primul caz –formal – consimtamantul este exprimat intr-o forma inpropiri (in valida) dar totusi exprimat, astfel trebuie inlaturata confuzia dintre cele doua situatii care desi apropiate, sunt totusi diferite.

In continuare se pune problema dovedirii insanitatii de spirit, mai précis cine are sarcina pribei si cum se poate realize. Astfel, sub acest aspect nu trebuie pierdut din vedere ca vorbim despre o persoana cu capacitate deplina de exercitiu, care este prezumata ca avand discernamant. In atare conditii, sarcina probei revine celui care alege a sustine lipsa discernamantului, iar in caz ca nu reuseste a dovedi aceasta stare, precum si in situatia in care in urma unui efort probator reuseste sa starneasca doar o stare de incertitudine cu privire la discernamant, atunci actul va fi socotit valabil, nefiind rasturnata prezumtia existentei discernamantului care asa cum am aratat se naste din starea de drept a capacitatii depline de exercitiu.

Asa fiind, intregul efort probator trebuie sa se concentreze asupra a doua aspecte: cel dintai vizeaza probarea faptului insanitatii de spirit (a lipsei de discernamant), iar mai apoi a se dovedi ca aceasta stare exista la momentul incheierii actului, spre exemplu, in cazul unui testament, atunci cand se pretinde ca testatorul (autorul acestuia) nu avea deplinul uz al ratiunii, nu este suficient a se dovedi ca in ultima perioada a vietii aceasta era alienata mintal, ci se cerea a se dovedi ca la momentul “facerii actului” testatorul era lipsit de discernamant, altfel spus, cauza trebuie a fi contemporana actului.

O alta situatie este aceea in care se dovedeste ca anterior incheierii actului precum si ulterior acestui moment, autorul actului era lipsit de discernamant, in acest caz se naste o presupunere rationala (prezumtie) ca si intre cele doua momente starea de insanitate de spirit a subzistat, caz in care cel care beneficiaza de act, va trebui sa dovedeasca contrarul sau, ca autorul actului a avut un moment pasager de luciditate. Staruind asupra acesteia din urma situatii, se cere a preciza ca intr-un mod similar se va proceda si in cazul in care de pilda o persoana cunoscuta ca fiind senila, incheie totusi un testament, astfel ca dupa decesul acesteia, beneficiarul va avea posibilitatea sa dovedeasca faptul ca testatorul la data facerii actului, se afla intr-un moment pasager de luciditate, chiar si in situatia in care testatorul fusese pus sub interdictie (prin hotarare judecatoreasca fondata pe o expertiza medico- legala).

Dovada incapacitatii de spirit. O data cu abrogarea dispozitiunilor cuprinse in art. 449 C.civ. si care statua ca nu pot fi atacate dupa moartea autorului pentru cauza de sminteala, decat daca actul contine in el insasi dovada ca vointa s-a manifestat intr-un moment de inconstienta sau daca punerea sub interdictie a autorului se obtinuse inainte de moarte, insanitatea de spirit, fiind o stare de fapt aceasta este susceptibila de a fi dovedita cu orice mijloc de proba: martori, marturisiri, inscrisuri, prezumtii si evident printr-o expertiza medico – legala care sa aiba ca si obiectiv stabilirea daca la momentul incheierii actului, autorul acestuia avea discernamant.

O astfel de expertiza se poate realiza si dupa decesul celui vizat, situatie in care se vor avea in vedere documente, evidente medicale, etc.

O data stabilit ca la momentul incheierii actului, autorul acestuia din anumite cauze nu se bucura de deplinul uz liber si constient al ratiunii sale, actul va fi anulat cu toate consecintele ce decurg din acesta.

Avocat Artin Sarchizian

Oricărei persoane îi este recunoscut dreptul de a face orice fel de dispoziţie asupra bunurilor sale, inclusiv dreptul de a face dispoziţii pentru cazul incetării sale din viaţă, altfel spus, în legătură cu modul de distribuire a averii sale, la momentul decesului, vorbind astfel de libertatea de a testa (a dispune prin testament). Cu toate acestea, dintr-un anumit raţionament, legea a impus unele limitări în privinţa dreptului persoanei de a dispune în mod liber şi după buna sa voinţă, în legătură cu bunurile sale.

Astfel, printre limitele dreptului de a dispune cu titlu gratuit, vorbind despre „partea disponibilă a bunurilor”, legiuitorul, intr-o manieră implicită, a stabilit, aşa-numita  rezervă succesorală, care reprezintă acea parte (determinată de lege) a moştenirii care nu poate fi ştiută şi care trebuie lăsată în plină proprietate moştenitorilor rezervatari, fără sarcini ori restricţii şi de care, cel ce lasă moştenirea, nu poate dispune nici prin testament şi nici prin donaţii, făcute în timpul vieţii.

Prin urmare, raportat la întreaga masă sucesorală, vom vorbi pe de o parte, despre rezerva succesorală, care cum am arătat, reprezintă parte a moştenirii ce „nu poate fi atinsă de donaţii ori testamente”, iar pe de altă parte, despre diferenţa ramasă liberă (scăzând din masa succesorală, rezerva) care se numeşte – cotitate disponibilă, de care, cum este şi firesc, din moment ce excede rezervei succesorale, orice persoană poate dispune liber, neîngrădit, inclusiv prin donaţii şi dispoziţiuni testamentare (legate).

In egală măsură trebuie făcută menţiunea că, dreptul la rezervă, este un drept propriu al moştenitorilor (moştenitorului rezervatar) care se naşte, direct în patrimoniul acestora, pe data deschiderii succesiunii (respectiv în chiar clipa morţii celui ce lasă moştenirea), astfel, fiind un drept ce nu a aparţinut defunctului, el nu se transmite prin succesiuni, ci precum am arătat, se naşte direct în patrimoniul moştenitorului rezervatar.

Acest fapt, are relevanţă şi în privinţa poziţiei acestor moştenitori rezervatari, în raport de actele dispuse de defunct în timpul vieţii, aceasta deoarece, de regulă moştenorii, ca şi continuatori ai defunctului, sunt ţinuţi a le respecta, şi le sunt opozabile astfel de acte, însă în acest caz (de excepţie), actele ce încalcă rezerva, nu le pot fi opozabile moştenitorilor, aceştia având dreptul de a cere desfiinţarea lor.

Sunt socotiţi de lege ca şi moştenitori rezervatari:  a) descendenţii defunctului, în linie dreaptă, fără limită de grad; b) părinţii defunctului; c) soţul supravieţuitor al defunctului.

In legătură cu modalitatea de determinare a cotei, aceasta este reprezentată de o cotă parte (fracţiune) din moştenire, astfel: a) descendenţii, în funcţie de numărul lor, determină rezerva, după cum urmează: dacă la moştenire vine un singur copil, rezerva va fi de ½ din moştenire; dacă vin doi copii, rezerva va fi de 2/3, iar în cazul în care vin trei ori mai mulţi copii, rezerva va fi de ¾.; b) rezerva părinţilor, de asemenea diferă după cum, la moştenire vine un singur părinte, când rezerva va fi de ¼, ori vin ambii părinţi, când rezerva va fi de ½ din moştenire; c) în legătură cu rezerva soţului supravieţuitor, precizăm că aceasta reprezintă ½ din cota de moştenire ce i se cuvine.

Prin urmare, deosebim în funcţie de calitatea moştenitorilor cu care vine în concurs, astfel: rezerva este de 1/8, atunci când vine la moştenire împreună cu descendenţii în linie dreaptă (copii, nepoţi, etc.); 1/6, când vin în concurs cu părinţii şi fraţii defunctului (ascendenţii şi colateralii privilegiaţi); ¼, atunci când vine în concurs fie numai cu părinţii, ori fie numai cu fraţii defunctului şi 3/8, atunci când vine în concurs cu restul rudelor defunctului (afară de cei de mas sus) ce au vocaţie legală la moştenire.

O situaţie specială se întâlneşte atunci când o persoană, se află la cel puţin a doua căsătorie, şi are deja un copil dintr-o altă căsătorie (sau din afara căsătoriei), atunci, acesta, potrivit art. 939 C.Civ. „nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin„ prin aceasta urmărindu-se asigurarea unei protecţii copiilor, pe care defunctul i-a avut dinaintea ultimei căsătorii, împotriva oricărei presiuni ori influenţe, pe care soţul (din ultima căsătorie) ar exercita-o asupra soţului, rezultată cu o eventuală determinare a acestuia a-i face liberalităţi în detrimentul copiilor.

Pentru a se putea determina rezerva succesorală şi totodată, cotitatea disponibilă, va trebui să stabilească valoarea întregii mase succesorale, care se va realiza în urma a trei operaţiuni succesive, toate însă realizate numai „pe hârtie” altfel spus, fictiv – o operaţiune de control. Astfel, se va stabili mai întâi activul brut al succesiunii respectiv valoarea bunurilor ce se găsesc în masa succesorală la data decesului (deschiderii moştenirii), după care, se va stabili activul net, acesta prin scăderea pasivului succesiunii, mai precis, a datoriilor, obligaţiilor defunctului, precum şi cheltuielile de înmormântare. După determinarea activului net, se va proceda la reunirea fictivă (doar pe hârtie) a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, prin stabilirea valorii actuale a bunurilor donate.

Astfel ca, după îndeplinirea acestor operaţiuni, se va determina – pe hârtie – valoarea întregii succesiuni (inclusiv a bunurilor donate), aşa-numita – masă de calcul, la care se va raporta cota ce reprezintă rezerva succesorală, stabilind în final cotitatea disponibilă.

În funcţie de acestea se va putea stabili, dacă prin donaţiile făcute sau prin dispoziţiile testamentare, s-a adus atingere rezervei succesorale.

În cazul în care se constată că au fost făcute liberalităţi excesive, ceea ce înseamnă că s-a încălcat rezerva succesorală, acestea urmează a fi supuse reducţiunii, ceea ce acestea, fiind lipsite de efecte în măsura necesară întregirii rezervei succesorale, fiind vorba de o sancţiune civilă, specifică.

Fără a aborda problematica vastă a reducţiunii liberalităţilor excesive, ne rezumăm a preciza că, întâi se va proceda la reducţiunea legatelor testamentare, după care, la cea a donaţiilor, care se reduc succesiv, în ordine inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă, faţă de momentul morţii celui despre a cărui moştenire este vorba.

Avocat Sarchizina Artin

Petitia de ereditate reprezinta modalitatea juridica prin care o persoana isi poate realiza drepturile succesorale si intra in posesia bunurilor ce compun masa succesorala (mostenirii), aceasta deoarece nu in toate cazurile mostenitorii reali intra dupa decesul autorului lor in posesia mostenirii, fiind numeroase situatii in care lasamantul succesoral (ori vreun bun anume) intra in stapanirea unui tert, mai précis a unui mostenitor aparent.

Prin urmare, petitia de ereditate este privita in practica ca fiind actiunea prin care un succesor care se pretinde a fi adevaratul mostenitor (legal sau testamentar), cere instantei de judecata sa i se constate calitatea sa de mostenitor pe care dobandit-o la data deschiderii succesiunii si totodata, obligarea persoanei ce stapaneste bunul succesoral – mostenitor aparent- la predarea sau restituirea acestor bunuri, drepturile pretinse de cele doua parti fiind inconciliabile.

Se impune a face unele precizari cu privire la criteriile de calificare a petitiei de ereditate, respectiv: daca prin cererea sa, reclamantul a solicitat numai constatarea calitatii sale de mostenitor, fara a mai solicita si restituirea in deplina proprietate si posesie a cotei ce se cuvine, ori chiar partajul bunurilor (bunului), atunci va fi vorba de o actiune pura in constatarea calitatii de mostenitor fondata pe dispozitiunile art. 111 din Codul de Procedura Civila.

De asemenea, daca paratul nu contesta calitatea de mostenitor al reclamantului, dar insa contesta ca bunul pe care acesta il detine, apartine mostenirii, aceasta fie pentru ca autorul reclamantului nu a avut niciodata vreun drept asupra bunului, ori fie pentru faptul ca in timpul vietii l-a instrainat, atunci va mai fi vorba de o actiune in petitie de ereditate ci de o revendicare pura. In consecinta, sub acest din urma aspect se cere ca inca de la inceput sa fie clarificata pozitia procesuala a partilor si a se stabili concret pe ce anume aspect exista “contradictia” pe calitatea de mostenitor ori asa cum am aratat, pe calitatea de proprietar al reclamantului.

Asa cum am aratat, petitia de ereditate poate reprezenta si o chestiune prejudiciala (ce trebuia stabilita mai inainte) in cadrul unei actiuni de partaj, situatie in care va trebui sa se stabileasca mai intai calitatea de mostenitor, faptul ca paratul detine ilegal bunul (nefiind mostenitor real, ori nefiind mostenitor real universal) dupa care se va proceda la impartirea bunurilor.

Interesul calificarii actiunii (respectiv daca este vorba de o petitie de ereditate ori de o alta actiune) depaseste sfera problematicii teoretice, folosul practic al calificarii corecte fiind unul extrem de important, in conditiile in care petitiei de ereditate ii sunt incidente anumite reguli, precum ar fi si cea a prescriptibilitatii, mai précis se considera ca dreptul de a cere recunoasterea calitatii de mostenitor si de a obtine restituirea lasamantului succesoral este supus prescriptiei extinctive, atsfel termenul fiind cel general de 3 ani. Cu toate acestea, termenul nu incepe sa curga de la data decesului celui despre a carui mostenire este vorba (data deschiderii succesiunii) ci de la data la care paratul a facut un act de succesiune, care, prin natura lui, contesta drepturilor succesorale ale reclamantilor si care sa fi fost cunoscut de catre reclamanta ori sa fi fost cu putinta a-l cunoaste.

Sub aspectul dovedirii calitatii de mostenitor, de regula aceasta proba se face printr-un certificat de mostenitor ori de calitate, ambele fiind cat ce se elibereaza de catre notarul public competent in cadrul unei proceduri notariale necontencioase. Certificatul de mostenitor, (potrivit art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995) – face dovada deplina in privinta calitatii de mostenitor si a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecarui mostenitor in parte.

Drept urmare, se observa ca dovada dreptului de proprietate nu se face prin certificatul de mostenitor, deoarece notarul ce intocmeste certificatul nu certifica insasi calitatea de proprietar al celui decedat, ci se rezuma la a certifica faptul transmiterii pe cale succesorala a acestui drept (bun) catre mostenitori. In concluzie, pentru a face dovada deplina ca un bun anume a fost dobandit in proprietate de catre mostenitori prin succesiune, se impune a se face dovada convingatoare ca acel bun s-a regasit in patrimoniul celui decedat la data mortii acestuia, in continuare prin certificatul de mostenitor facandu-se dovada ca bunul a fost transmis prin mostenire catre succesori.

Pe langa certificatul de mostenitor ori de calitate, dovada se poate realiza si printr-un testament, in conditiile in care se invoca transmiterea testamentara a succesiunii, precum si cu ajutorul actelor de stare civila, in acest din urma caz, prin documentele de stare civila facandu-se dovada calitatii de rudenie sau de sot (sotii nu sunt rude in sistemul nostru de drept), de asemenea sunt admise si alte mijloace de proba in sustinerea calitatii ori in completarea probelor amintite (in special a actelor de stare civila) insa nu in “ combaterea” acestora.

O chestiune deosebit de importanta este aceea a calitatii de mostenitor a celui care poate introduce o asemenea actiune, deoarece asa cum prin definitie se arata poate uza de o asemenea actiune numai persoana ce are calitatea de succesor (mostenitor), calitate care nu este tot una cu cea de ruda (ori legatar testamentar) indreptatit a primi mostenirea, mai précis nu se confunda cu vocatia succesorala, deoarece pentru ca o persoana sa devina mostenitor al unui decedat, pe langa alte conditii impuse de lege, se cere ca acesta sa fi acceptat in termenul de 6 luni succesiunea, termen ce se socoteste de la data decesului celui despre a carui mostenire este vorba.

Astfel, daca pe langa dovada vocatiei (rudeniei, de sot ori de legatar) nu se face dovada ca in termen de 6 luni s-a si acceptat succesiunea, atunci respectiva persoana va fi pe drept cuvant socotita ca fiind straina de mostenire si astfel va pierde calitatea de mostenitor, iar in plan procesual nu va avea calitate procesuala activa neputand a introduce o asemenea petitie de ereditate.

In privinta dovezii actului de acceptare, avandu-se in vedere faptul ca acesta poate imbraca mai multe forme (fiind recunoscuta si forma acceptarii tacite) se cere a se acorda o atentie sporita acestui aspect, iar efortul probator sa se concentreze si asupra actului de acceptare, care asa cum am aratat poate imbraca mai mult.

Av. Artin Sarchizian

Folosinta, reprezinta posibilitatea pe care o are o persoana, in puterea unui drept, de a intrebuinta un bun sau, de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar si cele civile: chiria, renta, etc.), acest fapt, are ca si drept premisa, conditia detinerii de catre acea persoana, in stapanire a bunului, pentru ca, numai astfel putem vorbi de posibilitatea concreta de a se folosi de un bun determinat.

Aceast drept de folosinta, de regula apartine proprietarului bunului, insa este posibil a apartine si unei alte persoane decat acestuia, respectiv comodatarului, uzufructuarului, etc., insa, cum aratam, de regula caracterizeaza dreptul de proprietate, deoarece folosinta, alaturi de posesie si dispozitie formeaza „continutul/substanta” dreptului de proprietate, vorbind astfel de cele trei atribute ale proprietatii, tocmai de aceea ne vom referi in continuare la folosinta – ca si atribut al proprietatii.

Pornind de la faptul ca folosinta este un atribut al proprietatii, si cum proprietatea este inviolabila, ea neputand fi incalcata de nimeni, (interdictie de protectie, impusa cu aceeasi forta, chiar si statului), putem afirma ca nicio persoana nu poate fi lipsita de folosinta bunului sau, deoarece in caz contrar ar insemna sa se incalce insasi dreptul sau de proprietate, in chiar „substanta sa”, intrucat, folosinta este un atribut fundamental si poate cel mai „vizibil” al proprietatii.

Cu toate acestea, in practica nu putine sunt situatiile in care, titularii dreptului (de proprietate sau, a unui alt drept) sunt lipsiti de folosinta, stapanirea efectiva a bunului lor (ori pe care au dreptul de a-l folosi), aceasta ca urmare a unor acte ilicite de deposedare, ori refuz de eliberare savarsit de catre o alta persoana.

Evident, asemenea fapte sunt „periculoase„ si vatamatoare, nu doar pentru persoana titulara a dreptului, dar chiar pentru intreaga societate, de vreme ce, prin aceasta se aduce atingere unor valori sociale de ordin patrimonial, a caror normala desfasurare este conditionata de securitatea, mentinerea si respectarea starii de fapt a posesiunii unui bun, mai precis, de asigurarea si ocrotirea pasnicei folosinte a uni bun imobil de catre cel indreptatit.

Tocmai din aceasta perspectiva, a pericolului social sporit, legiuitorul a inteles sa interzica savarsirea unor asemenea fapte, considerandu-le infractiuni, precum: tulburarea de posesie si tulburarea folosintei unui bun.

Insa indiferent daca fapta, de a lipsi o persoana de folosinta bunului sau, este ori nu calificata, drept infractiune, cu alte cuvinte, indiferent daca acea persoana va raspunde si in fata legii penale pentru fapta sa, este cert ca acesta (agentul tulburator) va fi tinuta a raspunde din punct de vedere civil, mai precis, a despagubi persoana indreptatita la folosinta pentru prejudiciul cauzat.

Aceasta se explica prin aceea ca, fapta – de a lipsi o persoana de folosinta bunului sau – se situeaza in sfera ilicitului, fiind fara echivoc un act nelegal, prin urmare, din perspectiva legii civile, ea este socotita drept o „fapta ilicita cauzatoare de prejudicii„, intrand in sfera ilicitului civil, ceea ce nu exclude ca, aceeasi fapta, sa poata fi cuprinsa si in sfera ilicitului penal, respectiv sa fie considerata drept infractiune, caz in care va raspunde si din punct de vedere penal. De retinut insa, ca cele doua forme de raspundere nu se exclud, ci pot fi angajate impreuna (concomitent sau succesiv).

Sustinem ca o asemenea fapta este ilicita, pornind de la o regula, cu valoare de principiu, potrivit cu care: nimanui nu-i este permis sa aduca, prin fapta sa vreo vatamare unei alte persoane, ori drepturilor acesteia.

Or, fapta, de a lipsi persoana indreptatita, de folosinta bunului sau, este direct vatamatoare acesteia, incalcandu-i-se, prin urmare, un drept, respectiv acela in puterea caruia avea posibilitatea/facultatea de a se folosi de bunul respectiv. Un element esential in caracterizarea faptei ca fiind ilicita, este acela ca aceasta actiune (de a ocupa un bun al altuia) ori inactiune (de a refuza eliberarea unui spatiu al altuia) sa se fi savarsit fara drept.

Asadar, retinand caracterul ilicit al faptei, ne situam in planul raspunderii civil delictuale, determinata tocmai de caracterul ilicit al faptei, in conditiile in care art. 998 din Codul Civil stipuleaza in mod expres, aceea ca: orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe cel din a carui greseala s-a ocazionat, a-l reparea”.

In continuare, persoana vatamata prin aceasta fapta ilicita, respectiv cel ce a fost lipsit de folosinta bunului sau, va putea solicita acoperirea prejudiciului cauzat prin acesta, mai precis, ca cel ce a savarsit – o sa fie tinut a platii acestuia, contravaloarea, asa-numitei lipsei de folosinta.

In acest caz ne referim la acoperirea prejudiciului existent, cer, insa regulile raspunderii civil delictuale permit, a se putea acorda despagubiri si pentru prejudiciul viitor, cu conditia ca, desi nu s-a produs, sa fie cert ca se va produce in viitor, putand fii si acesta evaluat.

De regula, lipsa de folosinta se evalueze, tinand cont de pretul chiriilor (cedarii de folosinta) pentru imobile similare, caz in care, de cele mai multe ori, este necesara efectuarea unei expertize imobiliare, care sa determine valoarea acestei „lipse de folosinta”.

Toate aceste activitati se desfasoara in cadrul unui proces, intentat de cel vatamat impotriva autorului faptei ilicite, in care pe baza probelor, se va putea stabili intinderea prejudiciului cauzat si in final, obligarea paratului la acoperirea acestui prejudiciu.

In legatura cu intinderea obligatiei de acoperire a prejudiciului, trebuie subliniat ca aceasta se stabileste in asa maniera incat, intre prejudiciu si despagubirile acordate, sa existe identitate, fara a se tine cont de starea materiala a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu.

In plus, regula acoperirii integrale a prejudiciului, impune concluzia ca se pot acorda despagubiri nu numai pentru prejudiciul efectiv (lipsa de folosinta) dar si pentru beneficiul nerealizat de victima, de pilda, pentru cazul in care acel spatiu avea o anumita destinatie, ce aducea victimei un anumit beneficiu suplimentar, decat simpla folosinta.

Pe langa despagubirile ce le va plati pentru fapta sa, paratul (autorul faptei) sa fie tinut a acoperi si toate cheltuielile ocazionate de victima, ca, acel proces, precum taxa de timbru, onorariu avocat, precum si alte cheltuieli avansate de catre acesta.

Av. Sarchizina Artin

In prealabil, trebuie aratat ca orice testament (vazut ca si dispozitie facuta pentru data incetarii din viata a testatorului) trebuie sa fie constatata printr-un inscris, necesitate dedusa din dispozitiunile art. 858 C.civ., care prevad ca „un testament poate fi sau olograf, sau facut prin act autentic sau in forma mistica”, prin urmare toate cele trei forme impun forma scrisa. Mai mult, pentru a sublinia necesitatea acestei conditii (a formei scrise) in mod frecvent in doctrina si practica se afirma ca “fara forma scrisa nu exista testament”.

Aceasta inseamna ca dovada unui asemenea act, de ultima vointa, se va putea face numai printr-un inscris, fiind exclusa posibilitatea dovedirii acestuia cu vreun al mijloc de proba, precum martori si nici chiar inregistrari pe pelicula sau band.

Notiunea de inscris, desemneaza orice consemnare, facuta cu orice instrument si pe orice suport material, a gandirii, respectiv manifestarii de vointa a unei persoane. In cazul testamentului, acest inscris trebuie sa materializeze manifestarea de vointa a testatorului, relativ la dispozitiunea postuma pe care o face.

Totodata, ca semn al veracitatii si al insusirii celor consemnate prin asemenea grafice, intr-un inscris, acesta trebuie sa poarte, de regula in partea sa finala, semnatura celui caruia i se atribuie menifestarea de vointa pe care o cuprinde.

In privinta intelesului notiunii de “semnatura”, acesta este definit de catre DEX ca fiind numele unei persoane scris de propria mână sub textul unui act special, al unei scrisori etc.(iscălitură). Insa, in practica, semnatura are un inteles mai larg, fiind privit ca acel insemn grafic pe care partea il executa in mod obisnuit si care permite individualizarea executantului. Cu alte cuvinte, nu se cere ca semnatura sa cuprinda o redare completa ori partiala a numelui, cu toate ca este des folosit acest “model”.

Tot astfel, consideram ca nu ar fi invalidata chiar si o “improvizatie” de moment, pe care testatorul ar face-o, fie si pentru prima data pe testament, nefiind insemnul sau obisnuit, aceasta deoarece legea nu impune un anumit “model” ori o regula privind continutul semnaturii. Dar, evident aceasta reprezentare grafica trebuie sa permita identificarea autorului.

In privinta obligativitatii semnaturii, trebuie a distinge dupa cum ne referim la un testament olograf sau la unul autentic, fiind diferite, exigentele intrunirii acestei conditii.

Astfel, in cazul testamentului olograf, care trebuie a fi scris in intregime, datat si semnat de testator cu mana sa (art. 859 C.civ.), evidenta conditiei cuprinderii semnaturii apare din insasi textul de lege, care-l defineste.

Asa incat, lipsa semnaturii reprezinta o cauza de nulitate, ce va lipsi acel act de orice efect juridic, in planul dreptului succesoral.

In cazul testamentului autentic, acesta potrivit art. 860 C.civ., este adeverit de autoritatea anume investita in acest scop, cu alte cuvinte, dispozitia testamentara trebuie sa fie redata intr-un inscris intocmit cu solemnitatile cerute de lege, de regula, de catre un notar public, care declara autentic respectivul inscris in cadrul procedurii si incheierii de autentificare.

Legea, sub acest aspect – in privinta testamentului autentic – nu cere in mod expres intrunirea conditiei semnarii inscrisului, insa aceasta conditiei este ceruta de lege pentru orice inscris autentic, implicit si pentru testament.

Astfel, potrivit art. 65 alin 1 lit “b” din Legea nr. 36/1995, in incheierea de autentificare, notarul public trebuie sa faca, consemnarea privind constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l semneze. In caz contrar, nefiind indeplinita conditia ceruta de lege, acest inscris va fi nul ca si inscris autentic, nemaifiind in prezenta unui inscris autentic.

Din aceasta rezulta si necesitatea semnarii testamentului autentic de catre testator, in fata notarului public, care are obligatia sa faca mentiunea constatarii acestei imprejurari de fapt in cuprinsul incheierii de autentificare.

In masura in care testatorul nu poate semna, notarul public are obligatia de a face mentiunea acestei imprejurari in cuprinsul incheierii de autentificare, cu mentiunea “ţine loc de semnătură pentru aceasta”. In cazul in care nu se face mentiunea, inscrisul nu poate fi socotit ca fiind un inscris autentic.

Totodata, facem precizarea ca aplicarea impresiunii amprentei digitale pe inscris de catre testator, fata de dispozitiile art. 65 alin. 1 lit. “b” teza II, nu tine loc de semnatura, nefiind acoperita lipsa semnaturii.

Referindu-ne la semnatura, este cert ca acest inscris grafic trebuie a fi executat de catre testator, in masura in care aceasta nu-i apartine, evident inscrisul va fi nul. Astfel, in cazul in care se va demonstra falsul, respectivul act va fi lipsit de efecte juridice.

In privinta modalitatii de cercetare si demonstrare, se face deosebirea intre inscrisul olograf – caz in care instanta civila prin comparare de scripte sau expertiza grafica va stabili falsul, si inscrisul autentic, in privinta caruia este necesara inscrierea in fals.

Aceasta procedura poate fi urmata si in fata instantei civile, cand instanta constatand starea materiala a inscrisului si vizandu-l spre neschimbare il va trimite spre verificare la procuror, suspendand cauza, urmand ca falsul sa fie cercetat de catre parchet.

Totodata, instanta civila are posibilitatea, ca in anumite conditii, sa cerceteze falsul, prin administrare de dovezi, respectiv prin intermediul unei expertize grafice, care sa aiba ca si drept obiectiv tocmai verificarea imprejurarii daca semnatura executata emana de la testator.

Precum am aratat, in cazul in care se constata ca semnatura nu a apartine testatorului acel act va fi socotit nul, fiind inapt a produce efectele specifice unui testament – in plan succesoral.

 Av. Sarchizian Artin

Sarchizian & Sarchizian

Cabinet Avocatura  

Splaiul Unirii, Str. Brutus Nr. 13. Ap. 7.

Tel: 021/3354895; Mob: 0722.247.555;  0722.613.203

• CINE SUNTEM.

Societatea Romana pentru Drepturile Omului (SRDO), este o organizatie neguvernamentala, apolitica ce are scopul de a milita print toate mijlacele legale, atat pe plan national cat si international pentru respectarea si protectia drepturilor omului.

• VIZIUNE:

Cunoasteti drepturile, si cere sa iti fie respectate.

Fiat Justitia, Et Pereat Mundus (Sa se faca dreptate, de-ar fi sa piara lumea).

• MISIUNE:

SRDO actioneaza pentru apararea si promovarea drepturilor omului prin activitati de prevenire, asistenta, formare, cercetare si advocacy.

• VIZIUNE:

Cunoasteti drepturile, si cere sa iti fie respectate.

Fiat Justitia, Et Pereat Mundus (Sa se faca dreptate, de-ar fi sa piara lumea).

• MISIUNE:

SRDO actioneaza pentru apararea si promovarea drepturilor omului prin activitati de prevenire, asistenta, formare, cercetare si advocacy.

Unde ne puteti gasi

Splai Unirii Str Brutus Nr 13 Ap 7 Sect 5