Drepturile omului SRDO

autori:
Prof. Dr. Florin CIUTACU ; Av. Dr. Artin SARCHIZIAN

1. In mod traditional, incheierea unui contract are seminificatia juridica a realizarii acordului de vointa dintre parti, asupra clauzelor acestuia [1], urmare a conjunctiei celor doua elemente constitutive ale oricarei conventii: a ofertei si acceptarea acesteia, urmand ca efectele (drepturile si obligatiile specifice) sa se produca de la acest moment (cu exceptia cazului cand prin vointa partilor, ori dupa lege, ele se vor produce la un alt moment). Cu toate acestea, nimic nu se opune, ba, chiar se recunoaste expresis verbis de lege, ca partile sa poata incheiea intelegeri prealabile contractului (asa numite contracte preparatorii [2] prin care se prefigureaza, sau proiecteaza incheierea unui contract in viitor, aceasta, fiind o modalitate juridica, des intalnita in practica, prin care, desi partile nu incheie contractul proiectat, totusi se leaga juridic intre dansele a-l incheia in viitor, dobandind astfel o certitudine relativa la incheierea acestuia. Intr-un astfel de caz, angajamentului juridic asumat, are ca obiect o obligatie de “a face” sau chiar mai mult, asa dupa cum vom observa, sunt situatii in care, deja una dintre parti isi exprima consimtamatul in avans la incheierea acestui contrac. O asemenea “intelegere juridiceasca”, la randu-i reprezinta un veritabil contract (art. 1.166 NCC), diferit insa de celsubsecvent, previzionat. Evident, nu poate fi omisa ipoteza in care se emite o simpla oferta de a contracta, caz in care aceasta, ca si fizionomie juridica, va ramane un act unilateral.

2. Reglementand partea generala a obligatiilor, respectiv ce a izvoarelor obligationale (Cartea a V-a Titlul II), in cuprinsul capitolului I, referitoare la Contract, Noul Cod Civil, cuprinde dispozitii relative atat la pactul de optiune, definit ca fiind, acea conventie prin care una dintre ele rămâne legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1.191. (art. 1.278 NCC), cat si la promisiunea de a contracta (art. 1.279), ce nu beneficiaza de o definitie legala, dar care, este inteleasa in doctrina [3] ca fiind acea conventie prin care partile, se angajeaza reciproc, ori numai una dintre ele, a incheia in viitor un contract. Cat priveste promisiunea de a contracta, dupa cum obligatia de a incheia contractul in viitor (a face) este asumata numai de una dintre partile contractate, ori, deopotriva de cele doua, suntem in prezenta fie a unei promisiuni unilaterale de a contracta, fie, in cazul celei din urma, in cazul unei promisiuni bilaterale (sinalagmatice) de a contracta.

3. Observam asadar, optiunea ferma a legiuitorului nu doar de a utiliza deopotriva atat notiunea de “pact de preferinta” cat si cea de “promisiune de a contracta” dar, cel mai important, de a reglementa in mod deosebit cele doua operatiuni juridice, de unde, in mod lesnicios putem preliminar conchide ca, intre cele doua notiuni, nu exista identitate.

Aceasta observatie se impune a fi subliniata, in conditiile in care, pana in prezent, o parte a doctrinei romane [4] si straine [5], prin vocea unor autori de certa autoritate, afirma in mod hotarat ca, promisiunea unilaterala (de a contracta –p.n.) si pactul de optiune sunt “unul si acelasi lucru”, apreciindu-se ca, cea de a doua sintagma este propusa doar pentru a marca faptul ca promisiunea nu este intodeauna un contract unilateral (in cazul in care, este stipulata o indeminzatie de imobilizare) [6].

Cum insa, dupa cum am aratat, deosebirea intre cele doua operatiuni juridice este in mod idubitabil transata de legiuitor, se impune a observa elemente ce deosebesc si particularizeaza fiecare dintre cele doua acte juridice, marturisind ca riscul de confuziune este destul de pregnant, de vreme ce, atat pactul de optiune, cat si promisiunea unilaterala, sunt contracte, care confera un drept, potestativ beneficiarului acestora, de optiune, respectiv de a decide, ori nu, incheierea contractului previzionat. Insa,in cadrul analizei comparative a celro doua operatiuni, intereseaza atat tipul obligatia asumata in cazul fiecaruia dintre cele doua, conducand la calificarea naturii juridice a fiecaruia cat si, mecanismul in care, in caz de optiune pozitiva, se va incheia contractul previzionat.

3.1. Cat priveste promisiunea unilaterala de a contracta, aceasta, dupa cum am aratat, naste in sarcina promitentului obligatia de a incheia in viitor contractul, asa incat, in cazul in care, beneficiarul promisiunii se va hotara a incheia contractul, promitentul, va fi tinut sa-si manifeste consimtamatul la incheierea contractului subsecvent, iar in caz de refuz, obligatia acestuia fiind susceptibila de executare silita (indirecta), caz in care, instanta suplinind consimtamantul acestuia va pronunta o hotarare care sa tina loc de contract [7]. Retinem asadar, ca obligatia ce descinde in sarcina promitentului in cazul incheirii unui astfel de contract este cea de “a face” (implica o conduita ulterioara pozitiva, alta decat cea de “a da”) corelativa dreptului de creanta al beneficiarului, de optiune, in sensul de a decide si pretinde incheierea contractului. Din acest fapt, putem califica actul ca avand natura juridica a unui antecontract, respectiv o conventie prin care una dintre parti se obliga sa incheie in viitor un contract al carui continut esential este determinat, fiind o conventie prealabila, diferita de cea previzionata.

3.2. Deosebit de acestea, in cazul incheierii unui pact de optiune, promitentul nu se mai angajeaza a incheia in viitor contractul (a face) ci, deja, in mod actual si anticipat, acesta isi manifesta consimtamatul la incheierea contractului subsecvent, astfel incat, la data la care, si beneficiarul va opta pentru incheierea acestuia, o data cu manifestarea propriei vointe, realizandu-se ipso jure acordul de vointa, contractul fiind considerat incheiat. Dea altfel, s-a defipt de catre legiuitor ca, manifestarea de vointa astfel exprimata, potrivit art. 1.278 NCC reprezinta o oferta irevocabila ce produce efectele prevăzute la art. 1.191 NCC. Cat priveste natura juridica desemnata de legiuitor, ca fiind, cea a unei “oferte” avem unele rezerve, aceasta intrucat, oferta (in conceptia clasica) reprezinta o propunere de a contracta, prin care, ofertantul fixeaza elementele ce pot fi luate in considerare pentru incheierea contractului, ori, in cazul pactului de optiune, aceste elemente sunt stabilite de catre partile ce incheie “pactul” si nu doar de catre “ofertant” (promitent). Ca, manifestarea de vointa din partea promitentului este deja exprimata, ca si in cazul oferetei de a contracta, nu este de natura a o califica drept oferta un astfel de act juridic, care oricum este bi sau multi lateral, ci, mai curand, reprezinta o manifestare “anticipata” de a incheia contractul, al carui elemente esentiale sunt deja stabilite prin conventia partilor. Totodata, s-a si sustinut in doctrina [8] ca un astfel de act ar avea o natura juridica complexa, reunind deopotriva atat o oferta (de a contracta) cat si, o conventie accesorie in puterea careia beneficiarul devine creditorul unui drept de optiune asupra incheierii sau neincheierii. Fara a nega justetea tezei potrivit cu care ar avea o natura juridica complexa, totusi, faptul ca se confera dreptul de optiune al beneficiarului nu reprezinta un element de absoluta noutate, inedit, de vreme ce, orice oferta (fiind, astfel calificata de legiuitor) confera destinatarului acesteia optiunea de a decide daca o va primi ori nu. Astfel ca, asa dupa cum am aratat, caracterul original si care particularizeaza acest instrument juridic, rezida in aceea ca, elementele ofertei nu sunt stabilite exclusiv de catre ofertant ci, prin acordul partilor.

4. Calificarea corecta a unei astfel de conventii preliminare ca fiind promisiunea de a contracta ori, pact de optiune, manifesta un interes practic deosebit, aceasta pe de o parte, pentru a observa modalitatea in care se va incheia contractul subsecvent (proiectat), respectiv, in cazul promisiunii de a contracta, in “doi timp” fiind necesar ca ambele parti sa isi mainfeste consimtamamtul pentru incheierea actului subsecvent, pe cand in cazul pactului de optiune, contractul se incheie, prin simpla manifestare de vointa a beneficiarului, caz in care se realizeaza acordul de vointa. Iar, pe de alta parte, intereseaza forma pe care trebuie sa o imbrace un astfel de act, aceasta deoarece, daca in cazul pactului de preferinta, legiuitorul a reglementat forma actului ca fiind ceruta de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie (art. 1.278 alin. 5), o astfel de reglementare lipseste in cazul promisiunii de a contracta, de unde rezulta ca se aplica regula generala, cea a consensualismului (art. 1.178 NCC “Libertatea Formei”), indiferent daca catul proiectat este unul pentru care legea cere incheierea in forma solemna.

5. Reglementand un caz particular in care se intalneste un astfel de act, respectiv Pactul de opţiune privind contractul de vânzare, legiuitorul inscrie la art. 1.668 alin (1) (NCC) ca: În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului, fiind vorba de o cauza temporara de indisponibilizare a bunului, motiv pentru care, partile pot prevedea in conventia incheiata o indemnizatie de imobilizare [9], caz in care, contractul devine oneros si sinalagmatic. De asemenea, la alin. (2) al aceluiasi articol se prevede ca: Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară, iar, dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale către cealaltă parte.

6. Tot astfel, reglementand promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare, Noul Cod Civil prevede la art. 1.669. alin. (1) ca, atunci când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. Iar, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

——————————————————————————–
[1] C. Statescu; C. Barsan. Teoria Generala a Obligatiilor, Ed. Hamagiu, 2008, p. 43

[2] Dan Chirica, Contracte speciale civile si comerciale V. I, Ed. Roseti 2005, p. 156

[3] Fr. Deak, Tratat de Drept Civil, Contracte Speciale, Ed. Actami 1998, p. 19-20

[4] Dan Chirica, infra. p. 157

[5] L. Boyer, Promesse de vente, Rep. Civ. Dalloz,1990, p. 2-3

[6] J.Huet, p. 120-121, nr. 11174 apud D. Chirica, op. cit. p. 158

[7] Mircea N. Costin, Mircea C. Costin “Promisiunea de contract”, Dictionar de drept civil, Ed. Lumina Lex 2004, 267

[8] I. Lula, Natura Juridica a promisiuni unilaterale de vanzare, “Dreptul” nr. 6/1998, p. 43 si urm.

[9] In acest sens D. Chirica, op. cit.p. 158

——————————————————————————–

autor: Av. Artin Sarchizian

Ipoteza pe care o avem în vedere în abordarea acestui subiect, este aceea în care, o construcţie este amplasată (are o latură) pe linia de hotar dintre două pro­prietăţi ce aparţin a două persoane diferite, şi mai precis, situaţia în care sînt necesare a fi făcute lucrări de intervenţie pentru repa­rarea ori, conservarea zidului situat pe această linie de hotar şi care lucrări, pot fi realizate numai prin asigurarea accesului pe proprietatea vecinului.

Evident, această chestiune nu naşte dificultăţi, în situaţia în care, între cei doi proprietari (vecini) există o bună relaţie de vecinătate care, determină în final acordul expres al proprietarului vecin, de a permite accesul pe proprietatea sa în vederea îndeplinirii acestor lucrări. Situaţia este însă diferită, în ipoteza în care nu există un ase­menea acord, mai precis, atunci cînd sîntem în faţa unui refuz, astfel se naşte întrebarea: care ar fi posibilitatea prin care proprietarul construcţiei ar putea obţine accesul pe proprietatea vecinului, în ve­derea efectuării lucrărilor?

Înainte însa de a găsi un răspuns, se impune a aminti faptul că, premisa unui asemenea „diferend“ este aceea în care, cele două fonduri (învecinate) aparţin a două persoane diferite, între care se naşte un raport de fapt, de – vecinătate, izvor al raportului juridic izvorît „de vecinătate“ respectiv, se nasc anumite drepturi şi obli­gaţii între aceştia doi, tocmai, cum în pre­cedent arată, din starea vecinatăţii.

Tot astfel, trebuie observat că se pune în discuţie însăşi noţiunea de proprietate, şi prerogativele pe care acest drept le naşte, fără a omite faptul însă, căci chiar prin legea fundamentală – Constituţia României se afirmă principiul inviolabilităţii proprie­tăţii (art. 44) şi în egală măsură, dreptul de proprietate conferă titularului său posibi­litatea de a dispune în mod liber, în privinţa bunului pe care îl deţine.

Pe de altă parte, în legătură cu exer­citarea prerogativelor proprietăţii, trebuie amintit ca art. 480 din Codul Civil care, de­fineşte dreptul de proprietate arată în partea sa finală, faptul că prerogativele acestui drept, pot fi în mod liber exercitate de ti­tularul său, însă în limitele „determinate de lege“ cum de altfel şi Constituţia României, la art. 41 stabileşte cu valoare de principiu că, limitele exercitării dreptului de pro­prietate sînt „stabilite de lege“.

Aşadar, se observă că proprietatea a renunţat a mai fi o plena īn re potestas, fiind un drept absolut, însă care trebuie exercitat în limitele sale determinate de lege, fiind numite în doctrină ca „limite fireşti, menite a apăra interesele obşteşti sau private ale altora“.

O astfel de „limitare“ este determinată şi din punerea în valoare a două fonduri (proprietăţi) învecinate, între care se naşte relaţia de vecinătate, în desfăşurarea cărora chiar Constituţia României la art. 41 alin.6, stabileşte regula de principiu, potrivit cu care, proprietarilor le revine obligaţia „res­pectării sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăţi“.

Astfel, vecinatatea determina o tole­ranţa paşnică comună între cei doi pro­prie­tari vecini, cu consecinţa obligaţiei de abţi­ne­re a acestora, de la fapte/acte ce ar putea afecta folosinţa normală a proprietăţii veci­ne, precum şi cu, obligaţia de respectare a tuturor regulilor de convieţuire socială în legătură cu raportul de vecinătate.

În legătură cu subiectul abordat, respectiv al posibilităţii de obţinere a acce­sului pe proprietatea vecină, în scopul intervenţiei la zidul situat pe linia de hotar, este cert, că este o chestiune ce se subscrie relaţiei de vecinătate, însă este tot atît de cert, că hotărîrea de a permite ori nu accesul pe proprietatea sa, aparţine proprietarului fondului (vecin) ce urmează a fi tranzitat, fiind un drept al acestuia, cu alte cuvinte, dreptul de opţiune între a permite ori nu, aparţine acestuia.

O dată stabilit faptul că este vorba de un „drept“ de opţiune în luarea deciziei, este evident că acesta, ca orice drept, trebuie a fi exercitat cu bună-credinţă [art. 54 din Constituţia României şi art. 970 alin (1) C. Civ], obligaţie surprinsă într-un mod plastic admirabil de adagiul latinesc „qui suo iure utitur, neminem laedit“ (cine îşi exercită dreptul său, nu vatamă pe nimeni).

Raportînd această regulă, a „dreptu­lui“ de a decide dacă permite ori nu accesul, trebuie observat că în caz de refuz, de a permite, acesta trebuie să fie unul justificat, pe un interes propriu legitim, care ar putea vătama titularul dreptului în cazul în care ar permite, fără a fi considerat motiv de refuz legitim, simplul „deranj“ creat prin această activitate, ce este o consecinţă firească a ei.

În cazul în care această justificare ra­ţională lipseşte, înseamnă că refuzul este unul nejustificat, lipsit de orice cauză raţio­nală, mai mult, s-ar putea reţine că ar fi vor­ba de o exercitare abuzivă în scopul de a-l vătama pe altul şi de a-l şicana.

În această situaţie sîntem înaintea unui abuz de drept, constînd în esenţă în exer­citarea cu rea-credinţă a dreptului său, caz în care urmează a fi sancţionat autorul acestei fapte.

În cazul de faţă, sancţiunea pe care numai instanţa ar putea-o aplica, ar fi aceea, de a-l obliga pe proprietarul vecin, a per­mite accesul pe proprietatea sa, pe perioada efectuării lucrărilor de intervenţie la res­pectiva construcţie (zid) situată pe linia de hotar (la calcan).

În acest sens, trebuie introdusă o acţiune în justiţie, care să aibă ca şi obiect tocmai obligaţia de a face, urmînd ca in­stanţa în funcţie de probatoriul ce se va administra, în cadrul căruia reclamantul ar trebui să dovedească toate aspectele de fapt şi drept ce conduc la concluzia că inter­venţia este necesară/utilă şi că refuzul este nejustificat, urmînd ca instanţa să dispună în consecinţă.

Tot ca o consecinţă a abuzului de drept, este posibil, ca pentru conduita sa ilicită, proprietarul vecin să poata fi obligat şi la despăgubiri, în ipoteza în care s-ar constata ca urmare a refuzului au fost produse preju­dicii reclamantului (în baza art. 998-999 C.Civ.)

Tot astfel, pîrîtul (proprietar vecin) va fi ţinut a suporta şi cheltuielile de judecată avansate de reclamant în respectiva cauză, toate acestea ca sancţiune a abuzului de drept.

Rezumînd, putem susţine că există posibilitatea de a obţine în justiţie accesul pe proprietatea vecină şi în pofida refuzului proprietarului acestuia, aceasta fondată pe teoria abuzului de drept şi pe obligaţia de menţinere a raporturilor de bună vecinatate.

autor: Av. Artin Sarchizian

Dupa cum aratam si cu un alt prilej , rudenia, dincolo de insemnatatea sa morala este, o legatura juridica intre persoane, dedusa din descendenta acestora una din alta, ori, dintr-un autor comun precum si prin adoptie, se observa ca stabilirea – descendentei este o chestiune de o importanta deosebita, luand in calcul si doar, efectele juridice pe care starea de rudenie le determina, cum ar fi: obligatii de intretinere, drepturi succesorale, incapacitati etc. Prin urmare, atunci cand ne referim la notiunea de rude, avem in vedere acea legatura biologica, ce descinde din descendenta acestora (fie una din alta, fie dintr-una comuna), asa numita „filiatie”.
In stabilirea paternitatii, trebuie sa distingem, dupa cum ne referim la un copil “din casatorie”(cel nascut ori conceput in timpul casatoriei) ori la unul “din afara casatoriei”(cel nenascut in cursul ori in timpul casatoriei, ori, cel care desi a fost conceput sau nascut in timpul casatoriei, este totusi, socotit din afara casatoriei, urmare a admiterii actiunii in contestarea sau tagaduirea paternitatii). Astfel, prezumtia de paternitate se aplica numai în favoarea copiilor din casatorie, care sunt considerati ca au ca tata pe soţul mamei (art. 53 C.Fam.) Filiatia fata de tatal din afara casatoriei se poate stabili prin recunoastere voluntara de paternitate sau prin hotarare judecatoreasca (art. 56 C.Fam.), la randu-i, recunoasterea de paternitate poate fi totusi contestata, atunci cand nu corespunde adevarului – art. 58 alin. 1. C.Fam.
Recunoasterea de paternitate, reprezinta un act voluntar, prin care un barbat declara ca este tatal biologic al unui anumit copil, aceasta declaratie poate fi facuta: la oficiul starii civile, fie o data cu inregistrarea nasterii copilului, caz in care, numele tatalui este trecut in actul de nastere al copilului, fie dupa aceasta data, caz in care, in legatura cu aceasta se va face mentiune pe marginea actului de nastere; prin inscris autentic, facand precizarea ca au caracter autentic nu numai inscrisurile facute in fata notarului public, ci si toate inscrisurile intocmite de functionari (de stat) in cadrul competentelor lor, cu respectarea solemnitatii ceruta de lege, avand valoarea de act autentic, deasemeni, au aceasta vloarea si hotararile judecatoresti, astfel incat, recunoasterea de paternitate, poate fi facuta in cursul oricarui litigiu, cu conditia respectarii formei solemne pretinse de lege, instanta luand act de aceasta si facand constatarea manifestarii de vointa in cuprinsul hotararii (ce poate fi si o incheiere de sedinta); prin testament, astfel, marturisirea ca este tatal minorului, o persoana o face si printr-un testament, care, in lipsa oricarei precizari de text si fata de exprimarea generala intrebuintata lege, trebuie admis ca recunoasterea de paternitate se poate face, folosind oricare dintre formele testamentului premise de lege (art. 858 din C.Civ.: autentic, mistic, olograf) insa, cu conditia ca, acesta sa fie considerat valabil, respectiv sa fie intocmit cu respectarea conditiilor prescrise de lege pentru incheierea acestuia. Desi, aceasta marturisire, este cuprinsa intr-un testament, ce reprezinta un act eminamente irevocabil, totusi, aceasta nu inseamana ca si recunoasterea poate fi revocata, ci dimpotriva, aceasta ramane irevocabila. Irevocabilitatea recunoasterii este justificata de faptul ca, aceasta, reprezinta un act (manifestare de vointa) distinct de celelalte eventuale acte cuprinse de testament, astfel incat, testamentul este perceput ca un tipar juridic, care poate sa cuprinda chiar acte ce nu sunt de ultima vointa, independente juridic fata de restul. De altfel, s-a decis ca, o astfel de recunoastere este valabila chiar daca testamentul nu cuprinde, in nicio masura alte dispozitii, cu conditia ca actul respectiv (un testament olograf – p.n.) sa fi fost scris in intregime, datat si semnat de mana autorului recunoasterii. In acest sens, poate servi ca act valabil de recunoastere a paternitatii, sub forma unui testament olograf, chiar si o autobiografie, daca aceasta a fost scrisa, datata si semnata de cel decedat.
Relativ la copiii care pot fi recunoscuti, legiuitorul a prevazut la art. 57 alin. (1) din C.Fam., ca, copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti. Acest text de lege a fost interpretat de doctrina si intr-o forma mai extensiva, apreciindu-se ca, pot fi recunosuti nu doar copiii nascuti, ci si cei nenascuti dar conceputi, caz in care, actul recunoasterii va produce efecte, sub conditia ca la nastere, copilul sa aiba situatia juridica a unui copil din afara casatoriei. Daca, in privinta unui copil a carui paternitate s-a stabilit prin incidenta prezumtiei de paternitate (deci, a unui copil din casatorie) este cert ca nu se poate face un act de recunoastere, s-a pus intrebarea, daca un copil deja recunoscut poate fi din nou recunoscut de catre un alt barbat, ce se pretinde tatal copilului. In raspus la aceasta, ce-i drept, o parte a doctrinei (Prof. I.Filipescu) a opinat in sensul ca, este posibila, insa, ofiterul de stare civila va trebui sa refuze inregistrarea recunoasterii ulterioare, cata vreme, cea anterioara nu este inlaturata pe calea contestatiei, ca fiind necorespunzatoare adevarului.
Contestarea recunoasterii de paternitate; Intrucat, este de principiu ca datele de stare civila ale unei persoane trebuie sa corespunda adevarului, iar astfel, chestiunea referitoare la statutul persoanei, intereseaza persoana vizata (cu toate implicatiile nepatrimoniale si patrimoniale) cat si societatea, era si firesc sa se recunoasca posibilitatea contestarii recunoasterii de paternitate, ce se pretinde ca nu corespunde realitatii. Deasemeni, posibilitatea de a contesta o recunoastere de paternitate nu contrazice sub nicio forma, caracterul irevocabil al acesteia, nici cel putin atunci cand este facuta de catre autorul recunoasterii, intrucat, prin aceasta nu revoca unilateral si discretionar actul recunoasterii de catre autor, ci, numai se supune verificarii judiciare a realitatii sale.
Cu privire la persoanele ce pot introduce o astfel de actiune in justitie (ce reprezinta singura modalitate de contestare), art. 58 din C.Fam, stipuleaza ca ea poate fi promovata de catre “orice persoana interesata”, respectiv care, urmareste un folos personal, imediat si nascut, de natura patrimoniala sau nepatrimoniala. In mod obisnuit, introduc o astfel de actiune persoane precum: copilul recunoscut, mama acestuia, barbatul care a facut recunoasterea, mostenitorii acestuia, vreun alt barbat care se pretinde tatal biologic real, al copilului recunoscut s.a.m.d.
Cat priveste chestiunea prescriptiei dreptului la actiune in contestarea paternitatii, avand in vedere ca de principiu, drepturile napatrimoniale inseparabile de persoana omului (cum este si acesta, relativ la statutul persoanei) sunt drepturi perpetue si imprescriptibile, fiind admise numai exceptiile prevazute expres de lege, si cum, nicio dispozitie legala, nu a declarat drept prescriptibila o astfel de actiune, se recunoaste in mod unitar, caracterul imprescriptibil al acesteia.
O astfel de actiune este de competenta Tribunalelor specialziate pentru minori si familie, insa, pana la constituirea carora, competente sunt judecatoriile in a caror raza teritoriala (circumscriptie) se afla domiciliul paratului. Cat priveste probatoriul, fiind vorba de o situatie de fapt. Aceasta este susceptibila a fi dovedita prin orice mijloc de proba, insa, apare ca o necesitate juridica, administrarea unei probe stiintifice (medico-legale) care sa stabileasca daca autorul recunoasterii este tatal biologic al copilului. Deasemeni, sub aspectul sarcinii probei, observam ca art. 58 alin. 2 C.Fam., stabileste o exceptie de la regula potrivit careia, reclamantul are sarcina probei, respectiv aceea ca, dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi. Admiterea actiunii, conduce, la inlaturarea – retroactiva – a recunoasterii contestate.

1. Preliminarii. In mod traditional, prin obligatie se intelege acel raport juridic in puterea caruia o persoana – denumita debitor – este tinuta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva in favoarea unei alte persoane – denumita creditor – astfel, din perspectiva acestuia din urma, vorbim despre un drept de creanta, ce confera titularului acestuia posibilitatea de a pretinde debitorului sau executarea obligatiei sale (a da, a face sau a nu face). Dealtfel Noul Cod Civil la art. 1164, pentru prima data, ofera o definitie (legala) raportului obligational, prevazand ca obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. Precum am vazut, aceasta indatorire a debitorului formeaza un raport juridic, nefiind, prin urmare o simpla relatie sociala intre doua persoane, ci este reglementata de normele juridice, ceea ce imprima acesteia caracterul obligatoriu, detasandu-se de simpla facultate (posibilitate) a debitorului (daca executa sau nu). Insa, pentru a da continut caracterului obligatoriu al indeplinirii indatoririi debitorului, apare ca ca o necesitate de ordine juridica faptul ca, in situatia in care debitorul nu intelege sa isi indeplineasca de bunavoie obligatia, sa se poatatrece la executarea silita a acesteia, pentru ca numai astfel poate fi garantata si asigurata obligativitatea indeplinirii indatoririi si, corelativ al realizarii creantei, care, fiind un drept civil patrimonial la nevoie, se va realiza prin presiune asupra patrimoniului debitorului sau prin forta publica (denumita generic – prin forta coercitiva a statului).

2. Conceptul de executare a obligatiei. In decursul istoriei, perceptia privind indeplinirea (onorarea) obligatiilor si reprezentarea acestora a fost diferita, astfel ca, initial obligatiile erau vazute ca fiind strans legate de persoana debitorului, chiar corporal de aceasta, ceea ce in dreptul roman reprezenta un vinculum corpvs, ce legitima un drept al creditorului asupra persoanei debitorului, ajungandu–se pana acolo incat creditorul se manifesta fata de debitor intocmai ca proprietarul unui lucru. Astfel, creditorul unei obligatii neonorateputea dispune de persoana debitorului insolvabil dupa bunul sau plac, punandu-l sub sclavie sau chiar ajungandu-se la manifestari extreme – suprimarea vietii. Graitor sub aspectul conceptiei de atunci sunt cele inscrise in Legea celor XII table (table III) in care se consemneaza, de acum celebra maximă „adversus hostem aeterna auctoritas esto” (împotriva duşmanului, revendicarea este eternă).

Cu timpul, tinand pasul cu dezvoltarea reglementarilor vietii sociale prin normele juridice, si conceptia privind obligatiile si executarea acestora s-a modificat (a evoluat) fiind acordata o importanta din ce in ce mai mare executarii asupra bunurilor debitorului. Insa acest fapt nu a eliminat intrutotul acele masuri cu caracter represiv asupra persoanei debitorului, aceasta numai daca ne referim la celebra inchisoare pentru datornicii de la Clichy, pe unde numeroase personalitati ale literaturii franceze au trecut (Balzac, Al. Dumas si altii) devenind chiar un subiect de literatura si chiar de satira, fapt care a determinat, cum era si firesc, pierderea eficacitatii acesteia (mai mult chiar, nu doar ca nu se achitau datoriile, dar creditorul era indatorat sa suporte toate spetele tinerii datornicului in detentiune, ceea ce determina o pierdere mai mare din partea acestuia). Chiar si in Romania a fost reglementata o astfel de “temnita a datornicilor” respectiv prin legea asupra constrangerii corporale din 1864, care nu a fost abrogata expres ci se considera abrogata tacit, fata de neconcordanta cu ordinea constitutionala actuala.

Observam astfel ca o data cu inlocuirea executarii asupra persoanei cu executarea asupra bunurilor se pune accentul pe patrimoniul debitorului (in special activul), ceea ce ne indrituieste a retine ca patrimoniul debitorului va garanta indeplinirea obligatiilor, idée redata concentrat in maxima franceze qui s’oblige, oblige le bien (cine se obliga, obliga toate bunurile lui). In sensul consacrarii legislative a acestei teze, articolul 1718 din Codul Civil prevede in termeni precisi ca “oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile mobile si imobile, prezente si viitoare”, iar Noul Cod Civil la art. Art. 2324. alin. (1) consacra deasemnene regula de drept, potrivit cu care “Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.” Astfel, ambele texte consacra asa numitul drept de gaj general al creditorului chirografar, sau, cum marginal denumeste Noul Cod Civil “Garanţia comună a creditorilor”, respectiv dreptul creditorului de a-si executa creanta sa – neonorata – asupra oricarui bun al debitorului (afara de cele declarate de lege neurmaribile). Acest creditor se numeste chirografar, intrucat nu are garantata creanta sa printr-o garantie reala (ipoteca, gaj etc.) ori personala (fidejusiune, garantii autonome etc.), adica nu are o garantie anume.

3. Insolvabilitatea, cauza obstaculativa a realizarii creantei. Executarea obligatiilor, desi este obligatorie, faptic nu intotdeauna se realizeaza de bunavoie de catre debitor, caz in care se pune problema executari silite. Cum insa garantarea obligatiilor se face cu bunurile debitorului, ce pot fi volatizate, prin instrainare de catre acesta, producand o insaracire a sa, creditorul este expus situatiei de a nu avea ce executa, in fata unei insolvabilitati a debitorului (ce in cazul necomerciantilor se numeste deconfitura). Aceasta stare poate fi generata si din pricina situatiei obiectiv precare a debitorului (patrimoniul sau fiind saracit de elemente active – bunuri, creante, etc.), dar nu putine sunt situatiile in care starea este in mod voluntar indusa de acesta, manifestandu-se[i] chiar o tendinta a debitorului aflat in dificultate (sub amenintarea iminentei executari) de a incheia acte juridice cu tertii, fie pentru a prejudicia creditorii, fie pentru a avea un eventual profit viitor[ii].

4. Insolvabilitatea indusa fraudulos de catre debitor. Remedii. Realitatea dovedeste ca sunt situatii, si nu putine, cand debitorii in mod deliberat isi creeaza sau accentueaza aceasta stare de insolvabilitate (prin instrainarea bunurilor, grevarea lor etc.), cu scopul de a limita posibilitatea creditorului de a-si executa creanta, aceasta atitudine fiind fara indoiala un act fraudulos si vatamator pentru creditor.

Cu scopul de a-l pune la adapost pe creditor fata de astfel de acte frauduloase, legea pune la dispozitia creditorului un instrument juridic prin care acesta poate anihila astfel de acte viclene. Ne referim la actiunea revocatorie sau pauliana (denumire preluata dupa numele preotului Paulus, care, spre anii 150-125 î.Hr. a contribuit la formarea acestui instrument juridic), prin care creditorul poate ataca in justitie actele incheiate de debitor in frauda sa. Aceasta intrucat legiuitorul nu poate sa tolereze frauda debitorului care, precum am aratat, prin micsorarea patrimoniului sau, cauzeaza o dauna creditorului. Efectul admiterii unei astfel de actiuni este acela al desfiintarii actului fata de creditor (ca si in cazul anularii acestuia), vorbind astfel de o inopozabilitate a actului fata de acesta, ce-i va permite sa procedeze la executarea silita asupra bunului, ignorand actul debitorului prin care, eventual, il instrainase. Rezumand, putem retine ca acest instrument juridic reprezinta un adevarat remediu pentru creditorul fraudat, dar in egala masura si o veritabila garantie legala a exercitarii de catre debitor a obligatiilor sale cu bunacredinta.

5. Actiunea pauliana. Retinand carcaterul de “remediu” al actiunii revocatorii, obiectivat in acel mijloc, instrument juridic a carui finalitate (functie) este aceea de a inlatura consecintele actelor frauduloase ale debitorului, prin care acesta isi creeaza sau potenteaza starea de insolvabilitate (o insaracire deliberata), consideram deopotriva ca acest instrument juridic va avea si un rol preventiv, dedus din accea ca, o data atentionati, de existent acestui instrument “adaptat” unor astfel de situatii juridice (create in scop de frauda) debitori, tentati, a apela la astfel de masinatiuni, asi vor infrana pornirea antisocial, constinentizand ca o astfel de operatiune ar putea fi zadarnicita prin exercitarea unei astfel de actiuni.

Sediul materiei il regasim in Codul civil (in vigoare) la art. 975, care prevede ca “creditorii pot sa atace, in numele lor personal, actele viclene facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor”, pentru ca Noul Cod Civil[iii] la art. 1562 sa prevada ca “Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate” iar la alin. (2) sa completeze ca “Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate”.

6. Conditiile exercitarii actiunii revocatorii. In codul civil in vigoare nu sunt prevazute conditiile de exercitare a acestei actiuni, rolul doctrinei si practicii fiind si in acest caz decisiv in sensul trasarii acestora. Astfel, conditiile se vor referi in primul rand la actul incheiat de debitor ce – in rezumat fiind spus – trebuie sa fi produs un prejudiciu creditorului – respectiv, sa fi creat ori sa fi marit insolvabilitatea debitorului si totodata sa fie un act fraudulos si care rezida in aceea ca debitorul la data incheierii actului a avut (si simpla) cunostinta ca prin acesta va prejudicia pe creditorul sau prin provocarea sau marirea starii de insolvabilitate, ceea ce inseamna ca in materia actiunii pauliene nu este ceruta o intentie doloziva din partea debitorului (adica, directa, calificata prin scopul urmarit “de a-l prejudicia pe creditor”), ci este suficient ca debitorul doar sa aiba simpla cunostinta a prejudiciului creat acestora (creditorilor sai). Conditiile se refera si la creditor. In egala masura se cere a nota caracterul – in general – subisdiar al actiunii revocatorii, intrucat ea se justifică numai în situaţia în care creditorul nu-şi poate realiza creanţa împotriva debitorului ce a devenit insolvabil[iv]. Noul Cod Civil, desi mai generos in a oferi si conditiile de exercitare a acestei actiuni, se limiteaza a consacara doar doua dintre acestea, respectiv prima referitoare la prejudiciul incercat de creditor, urmare a incheierii acestui act, consacat in terminis la alin. (1) al art. 1562, ce prevede ca “Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere (…)”, iar cea de a doua condite reliefata de legiuitor se refera de aceasta dataa la situatia incheierii de acte frauduloase oneroase de catre debitor, caz in care, se cere ca tertul sa fi cunoscut ca prin acest contract sau plata facuta “debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate” – alin. (2) al aceluiasi articol. Asa fiind, si in actual reglementare, ca si in cea viitoare, conditiile, cu unele deosebiri, raman aceleasi.

7. Conditii referitoare la actul incheiat de debitor. Elementul material si moral. In prealabil se impune a preciza ca, fata de exprimarea generica a legii “actele viclene ale debitorului”, fara o circumstantiere a acestora, apare ca intemeiata, teza potrivit cu care toate actele prin care o persoana isi diminueze patrimoniul, daca sunt frauduloase pentru creditor, pot fi atacate pe calea actiunii pauliene[v]. Ba mai mult, se recunoaste aceasta posibilitate chiar si atunci când conventia partilor este consfintita printr-o hotarâre judecatoreasca, fie ea sau nu obiectivata intr-o hotarâri de expedient[vi]. Conditiile privind actul implica un element material si unul moral[vii] – prejudiciul si frauda – ce trebuie dovedite in cadrul procedurii judiciare de catre reclamant, respectiv de creditorul fraudat, astfel ca in vreme ce elementul prejudiciu, ca element material, poate fi in mod facil dovedit prin orice mijloc de proba (de regula prin procesul verbal al executorului de constatare a inexistentei de bunuri susceptibile de executare), elementul frauda (elementul moral) ce reprezinta un element de natura psihica (format in mintea debitorului) este mai dificil de probat, si oricum imposibil prin mijloace de proba directe (pentru ca ar presupune o introspectie). Acest element se va dovedi prin orice mijloc de proba (indirecta) ce va evidentia acele imprejurari care sa formeze covingerea judecatorului investit cu solutionarea cererii ca debitorul la data facerii actului (sau anterior) cel putin cunoaste ca prin aceasta creeaza un prejudiciu creditorului. In plus, practica judiciara a relevant faptul ca noţiunea de fraudă – condiţie a acţiunii pauliene – are un înţeles special, ce nu se confundă cu dolul contractual, ci este suficient ca debitorul să fi avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor[viii] . Astfel, se apreciaza pe drept cuvant ca daca se probeaza cunoasterea de catre debitor a rezultatului actului (in sensul ca proprii creditori nu vor mai avea ce executa, sau desi vor avea, va fi insuficient) se poate prezuma ca a vrut sa pagubeasca pe creditorii sai.[ix]

In practica sunt reputate ca fiind acte frauduloase: actele de înstrăinare a bunurilor către o societate comercială al cărui administrator era membru al familiei administratorului vânzătoarei, urmărindu-se împiedicarea creditorului în executarea creanţei[x] în cazul în care debitorul a înstrăinat imobilul terţilor dobânditori care sunt fiul şi nora pârâtului debitor şi care locuiesc împreună cu acesta, la numai patru zile după pronunţarea hotărârii care constată creanţa reclamantei creditoare[xi]; incheiere unui contract de împrumut formal pentru acoperirea unei datorii, scopul real fiind transferarea activelor la societatea concurentă înfiinţată de fiica şi cumnatul administratorului, printr-o executare silita premeditata[xii].

Se observa astfel ca majoritatea actelor atacate sunt acte prin care se constituie sau se transfera drepturi asupra bunurilor debitorului sunt incheiate cu o a treia persoana (fiind acte bilaterale, multilaterale) asa incat, actiunea revocatorie, in mod obligatoriu va fi introdusa si impotriva acestei de a treia persoane (in contra tertului). Bunaoara, se pune rationala intrebare daca tertul este tinut sa suporte consecintele ilicitatii actelor debitorului (celui cu care a contractat) si prin urmare, desi a dobandit dreptul asupra bunului, totusi creditorul sa poata a-l executa (in final, ajungand sa fie lipsit de acesta).

Natura actului fraudulos. Act cu titlu gratuit sau oneros. Observam ca Noul Cod Civil, referindu-se la actele ce pot face obiect al actiunii pauliene se rezuma numai a arata conditia ceruta in cazul contractului cu titlu oneros si in cazul unei plati, cand se cere a fi intrunita conditia relei credinte a tertului cocontractant ori, respectiv, beneficiar al platii. Aceasta nu inseamna nici pe departe ca in noua reglementare actele cu titlu gratuit exced domendiului actiuni pauliene, ci dimpotriva, conditiile de exercitare (si de admisibilitate) ale acesteia, in cazul celor din urma, vor fi mai lesnicioase.

Asadar solutia difera dupa cum actul de instrainare este unul cu titlu gratuit (spre exemplu donatie) sau cu titlu oneros (spre exemplu vanzare-cumparare). In situatia primei categorii de acte nu este ceruta conditia ca tertul sa fi fost complice la frauda debitorului, ci in acest caz se iveste un conflict intre acesta (tert) care doreste a pastra un castig (certat de lucro captando) si creditorul fraudat, ce tinde spre a evita o paguba (certat de damno vitando), care se va fi finalizat – din ratiuni de echitate – in favoarea creditorului, actul urmand a fi declarat imputabil acestuia, care va putea, proceda la executarea silita asupra sa. Dimpotriva, in cazul unui act cu titlu oneros, in puterea principiului protectiei dobanditorului cu titlu oneros de buna-credinta, se cere pentru revocarea actului a fi dovedita si complicitatea la frauda a acestuia, intrucat pana la proba contrara (spre pilda in caz de simulatie) a dat o valoare pentru bunul respectiv, pe care ar trebui – teoretic – sa o recupereze de la transmitator, respectiv de la acelasi debitor insolvabil, regres numai iluzoriu, intrucat, fata de insolvabilitatea acestuia, este cert ca nu va putea recupera acea valoare. Asa incat dreptul terului de buna credinta ar ramane numai in sfera abstractului juridic, solutie profund inechitabila. In sensul stabilirii continutului notiunii de “complicitate la frauda” practica si doctrina au relevat ca este suficient a se proba faptul ca acesta (tertul) cunostea la data facerii actului ca se iveste sau se agraveaza starea de insolvabilitate a debitorului (transmitatorului), cu efectul prejudicierii creditorilor sai, despre care se cere ca acesta sa aiba cunostinta. Altfel spus, se cere implinirea conditiei “cunoasterii pagubirii creditorilor”[xiii], astfel ca, odata probat acest fapt, se probeaza si intentia (indirect – respectiv nu a urmarit, dar a acceptat) frauduloasa. Dealtfel Noul Cod Civil, prevede in terminis ca “Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate”(art. 1562 alin. (2) NCC), astfel incat se absolutieaza conditia relei-credinte a tertului contractant sau beneficiar al platii, si, in plus, se determina intelesul acestei notiuni, de rea-redinta, care in aceasta materie se intruchipeaza sub forma cunoasterii de catre tert a faptului ca prin incheierea acestui act debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate. Textul trebuie interpretat in sensul ca tertul trebuie sa aiba inclusiv reprezentarea faptului ca urmare a acestei stari creditorii cocontractantului ori ai platitorului vor fi pagubiti.

8. Conditii privitoare la creditor. Pe langa cele doua conditii (materiala si morala) referitoare la actul debitorului, se cere, in privinta creantei creditorului, ca aceasta sa fie certa, lichida si exigibila in momentul pronuntarii hotararii de declarare a inopozabilitatii actului atacat prin actiunea pauliana[xiv], cu unele observatii legate de situatiile particulare care pot aparea, cand unele dintre aceste conditii nu sunt cerute: de pilda conditia lichiditatii creantei (adica, creanta sa aiba un cuantul précis, spre exemplu, o suma de bani determinata) este ceruta numai atunci cand creanta are ca obiect o suma de bani, in cazul celorlalte creante, calitatea de a fi lichida nu este ceruta (spre exemplu in cazul in care prin actele frauduloase se paralizeaza exercitiul unui drept de creanta specializat[xv] care are ca obiect un anumit bun, cum ar fi dreptul de optiune nascut dintr-o promisiune bilaterala de vanzare-cumparare, cand promitentul-vanzator instraineaza bunul unei terte persoane. Din perspectiva Noului Cod Civil se impune a sublinia conditia inpusa de art. 1563, care, referindu-se la “conditiile privitoare la creanta” prevede ca aceasta (creanta) trebuie sa fie certa la data introducerii actiunii. Prin urmare, se cere ca la data promovarii actiunii pauliene creditorul fraudat sa detina fata de debitorul sau o creanta certa, neechivoca, care, in raport de dispozitiile art. 379 alin (3) din Codul de procedura civila in vigoare, este inteleasa ca fiind acea creanţa a cărei existenţă trebuie sa rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Tot astfel, Noul Cod de Procedura Civila[xvi], la art. 653 alin. (2) determina o creanta ca fiind certa atunci cand existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

Asadar, sub aspectul conditiilor cerute pentru exercitarea (cu succes) a actiunii pauliene va trebui sa deosebim intre regimul actual si cel ce va urma o data cu intrarea in vigoare a Noului Cod Civil.

In prezent in practica se pune intrebarea daca pentru exercitarea actiunii revocatorii se cere existenta unui titlu executoriu in mainile creditorului fraudat, in acest sens conturandu-se doua opinii. Intr-o opinie[xvii] (majoritara) se sustine ca nu ar fi necesara detinerea unui titlu executoriu, sub cuvant ca acesta nu reprezinta un act de executare, ci numai se urmareste revocarea unui act fraudulos fata de dreptul de gaj al creditorului chirografar. Intr-o alta opinie se sustine necesitatea existentei titlului executoriu, motivata in esenta de faptul ca insolvabilitatea ce determina actiunea in revocare poate fi constatata numai cu ocazia trecerii la executare silita iar executarea silita este de neconceput in lipsa unui titlu executoriu, fapt care determina (indirect) conditia existentei acestuia.

Cea de a doua opinie pare a fi fost inbratisata si de redactorii Noului Cod Civil, care, precum am aratat, la art. 1563 inpun conditia ca acaesta sa fie “certa”, iar in intelesul Noului Cod de procedura Civila prin creanta certa se intelege aceea a carei existenţa neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu – art. 653 alin. (2) – fiind prin urmare conditionata detinerea unui “titlu executoriu”.

9. Efectele actiunii revocatorii. Urmare a admiterii actiunii revocatorii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului, el putand urmari bunul care forma actul ca si cum acesta n-ar fi iesit din patrimoniul debitorului.[xviii] Desi se observa o apropiere de sanctiunea nulitatii, totusi nu suntem in prezenta acesteia, intrucat efectele actiunii revocatorii sunt relative, respectiv actul va putea fi ignorat numai de catre creditorul care a introdus actiunea si a fost biruitor, pe cand in cazul nulitatii efectele se produc fata de toate celelalte subiecte de drept (erga omnes). Altfel spus, admiterea actiunii pauliene atrage ineficacitatea actului fraudulos numai in raporturile dintre creditor si tertul parat, sanctiune reputata de practica si doctrina fiind cea a inopozabilitatii[xix]. De remarcat este faptul ca insasi Curtea Constitutionala considera actiunea pauliana ca fiind un mijloc juridic prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice facute in frauda drepturilor sale de catre debitor[xx]. Astfel se naste o contradictie relativa atat la natura actiunii pauliene cat si la efectele acesteia, intrucat pe de o parte este socotita drept o actiune in a nulare, iar pe de alta parte ca fiind o actiune in inopozabilitatea actului[xxi]. Si din aceasta perspectiva, Noul Cod Civil inalatura pentru viitor aparenta contradictie, consacarand expressis verbis ca actul atacat va fi declarat inopozabil (art. 1565). Referindu-se in continuare la efectele admiterii actiuni pauliene, Noul Cod Civil, in articolul precitat, statueaza ca aceasta inopozabilitate va opera atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei.

Din perspectiva efectelor admiterii actiunii, se disting trei aspecte diferite dar conexe, mai précis raporturile ce se creeaza intre cei ce se bucura de, sau, dupa caz, suporta efectele admiterii actiunii.

10. Raportul dintre creditor, tertul dobanditor, tertul subdobanditor, debitor si alti creditori. In ce priveste raportul dintre creditorul reclamant si tertul care a incheiat actul, precum am observat, o data declarat inopozabil actul de dobandire al tertului creditorul poate urmari acest bun (ce a format obiectul material al actului) fara ca tertul sa poata opune dreptul sau dobandit in puterea actului (fraudulos). De precizat insa ca aceasta inopozabilitate opereaza numai in limita prejudiciului suferit de creditor, ceea ce inseamna ca, in masura in care bunul este divizibil si valoarea creantei este inferioara valorii bunului urmarit, actul de instrainare este opozabil si creditorului pentru ceea ce excede nevoii de realizare a creantei sale. Daca, dimpotriva, bunul transmis este indivizibil iar in urma vanzarii sale prin executare silita rezulta un pret mai mare decat valoarea creantei reclamantului, suma excedentara se cuvine tertului dobanditor. Se recunoaste si dreptul tertului de a achita creditorului urmaritor suma necesara indestularii sale, insa nu mai mare decat valoarea bunului, pentru a putea ramane astfel in continuare in stapanirea respectivului bun, urmand a se subroga in drepturi creditorului si a recupera aceasta suma de la debitor (transmitatorul sau). Evident, aceasta in situatia in care nu decide (ori este constrans a o face) a lasa bunul in mana creditorului urmaritor.

In practica se poate intampla ca intre data dobandirii bunului si data pronuntarii hotararii de admitere a actiunii revocatorii tertul sa fi instrainat la randu-i respectivul bun, caz in care se pune rationala intrebare, cum va putea proceda creditorul pentru a inlatura consecintele acestui act? In primul rand, ca si in cazul actului fraudulos incheiat intre debitorul sau si tertul dobanditor, creditorul poate cere revocarea si a actului intervenit intre tertul dobanditor si subdobanditor, urmand a fi incidente aceleasi reguli ca si in cazul primei situatii. In al doilea rand, in masura in care nu sunt indeplinite conditiile de admisibilitate, creditorul poate pretinde tertului dobanditor a-i achita, cu titlu de despagubire, o suma de bani. Relativ la intinderea acestei obligatii a tertului de a despagubi urmeaza a se distinge dupa cum acesta a fost de buna credinta (ipoteza intalnita numai in cazul actelor cu titlu gratuit), caz in care tertul va fi tinut sa plateasca despagubiri numai in masura si limitele in care a realizat o imbogatire pana la momentul introducerii actiunii pauliene[xxii], pe cand in ipoteza tertului de rea-credinta se admite ca acesta va fi tinut sa plateasca despagubiri egale cu valoarea reala a bunului, chiar daca instrainarea a avut loc la un pret inferior[xxiii].

Intrebarea care se naste este aceea de a sti daca acest drept al creditorului de a obtine despagubirile pecuniare de la tert este conditionata de introducerea unei actiuni infructuoase in revocarea actului de instrainare intervenit intre tert si subdobanditor, cu alte cuvinte, daca este o solutie subsidiara. In ce ne priveste, apreciem ca in lumina si respectul principiului echitatii, solutia difera dupa cum suntem in prezenta unui tert de buna-credinta sau de rea-credinta. Astfel, in cazul tertului instrainator de buna-credinta consideram ca el va fi tinut sa suporte consecintele actului fraudulos al altuia (respectiv al transmitatorului sau, debitorului fraudulor). In cazul in care ar fi posibila revocarea actului intervenit intre acesta si un alt tert, subdobanditor, opinam in sensul ca cererea in pretentii are un caracter subsidiar. Dimpotriva, tertul de rea-credinta nu ar trebui sa se bucure de acest “beneficiu”, in cazul sau creditorul avand suveranitatea deciziei[xxv] de a pretinde direct plata sumei de la acesta ori de a “incerca” in prealabil revocarea actului[xxiv].

Un alt raport ce se naste in urma admiterii actiunii pauliene este acela nascut intre debitor si tertul dobanditor cu care a incheiat actul declarat fraudulos de catre instanta. Faptul relativitatii inopozabilitatii declarate (in beneficiul strict al creditorului castigator al actiunii pauliene) face ca actul intervenit intre debitor si tertul dobanditor sa fie mentinut (chiar daca in tot sau numai in parte ineficace), ceea ce inseamna ca, pe de o parte, valoarea ramane definitiv instrainata din patrimoniul debitorului spre tert, iar pe de alta parte ca tertul se poate regresa (intoarcerea cu pretentii) impotriva debitorului, care in continuare are obligatia de garantie impotriva evictiunii, care este admisa in principiu numai in favoarea dobanditorului cu titlu oneros, in vreme ce in cazul actelor cu titlu gratuit de regula nu subzista. Cu toate acestea, dobanditorul cu titlu gratuit care a suferit un prejudiciu poate, sub conditia dovedirii elementelor raspunderii civil delictuale, a se intoarce cu pretentii in contra debitorului (instrainatorului).

In privinta raporturilor dintre creditorii aceluiasi debitor fraudulos, respectiv dupa cum acestia profita ori nu de declararea inopozabilitatii, se impune a sublinia ca, in materie civila, in puterea caracterului relativ al efectelor admiterii actiunii pauliene, ceilalti creditori (neparticipanti la actiunea pauliana) nu vor beneficia de admiterea acesteia, actul fiind declarat inopozabil strict creditorului care a introdus si a castigat actiunea. Evident, ceilalti creditori ar trebui sa aiba o atitudine diligenta in sensul de a fi introdus o astfel de actiune, sau de a fi intervenit in actiunile pornite, evident cu conditia admiterii si a cererii de interventie. In materie comerciala, spre exemplu, in cazul revocarii actelor frauduloase ale debitorului in cadrul procedurii insolventei vor beneficia toti creditorii debitorului de efectele admiterii cererii.

Lect. Dr. Florin Ciutacu
Av. Dr. Artin Sarchizian

[i] P.M. Cosmovici – Drept Civil, Drepturi Reale, Obligatii, Codul Civil, Ed. AllBeck, 1998, p. 327

[ii] Spre exemplu, in cazul in care un debitor aflat in pragul executarii incheie in mod fictiv (simuleaza) un contract de imprumut cu o terta persoana (binevoitoare) care astfel devine si acesta creditor, pentru ca in momentul in care se va distribui pretul obtinut in urma executarii (spre pilda, in urma vanzarii publice a bunului executat) sa se inscrie la tabelul creditorilor, urmand a primi o parte din pret, ce se va intoarce la debitor.

[iii] Legea nr. 287/2009, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24/07/2009, urmand a intra in vigoare la data de 24.07.2011

[iv] Curtea De A P E L I A Ş I Sectia Civilă Decizie Nr. 103 /19 Martie 2008

[v] I.N. Micescu – Drept Civil Curs de Teoria Generala a drepturilor de creanta – Ed. Themis Cart, 2004, p. 171

[vi] Problema de drept care se impune a fi dezlegata – in aceast cauza- este daca actiunea de revocare a partajului, întemeiata pe prevederile art. 975 din Codul civil, este admisibila. Articolul nr. 975 din Codul civil, pe care reclamantele si-au fundamentat demersul lor procesual de fata, statueaza ca creditorii pot, în numele lor personal, sa atace actele viclene, facute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. Este de observat ca textul de lege anterior enuntat nu face nici o distinctie în ceea ce priveste „actele viclene”, în sensul ca astfel de acte ar reprezenta conventii materializate în cadrul unui contract ori printr-o hotarâre judecatoreasca.
În atare situatie, instanta avea de verificat, în prezentul litigiu, daca sotii B. au urmarit, în cadrul procesului de partaj, obtinerea unei hotarâri judecatoresti pentru prejudicierea drepturilor creditoarelor reclamante. Or, exact aceasta cercetare a fost exclusa din preocuparile instantelor, ele focalizându-si analiza spre problema admisibilitatii actiunii în revocare, concluzionând fara temei ca aceasta ar fi inadmisibila, sens în care nu au mai cercetat îndeplinirea cumulativa în speta a cerintelor impuse de lege pentru promovarea unei actiuni pauliene – Curtea de Apel Oradea; Decizia civila nr.1775/R din 3 decembrie 2009 www.jurisprudenta.com.

[vii] Ibdm. p. 272

[viii] I.C.C.J. (Secţia Comercială, decizia nr. 3833 din 19 octombrie 2004)

[ix] P.M. Cosmovici – op. cit. p. 330

[x] I.C.C.J. (Secţia Comercială, decizia nr. 3833 din 19 octombrie 2004)

[xi] Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 1309/R din 12 iunie 2006
[xii] Curtea de Apel Galaţi – Secţia Civilă; Decizia 752 /12.10.2006

[xiii] E. Safta-Romano – Examen Teoretic si practic la actiunea oblica si la actiunea pauliana, in Revista Romana de Drept nr. 9-12/1989

[xiv] L. Pop – Tratat de Drept Civil. Obligatiile, Ed. C.H.Beck, 2006, p.387.

[xv] Idem, p.391

[xvi] Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 485 din 15/07/2010

[xvii] C. Statescu, C. Barsan – Drept Civil Teoria Generala a Obligatiilor, p. 309

[xviii] C. Statescu, C. Barsan – op. cit. p. 370

[xix] In acest sens L. Pop, op.cit. p.403

[xx] Decizia Curtii Constitutionale nr. 88/19.03.2002

[xxi] C. Statescu, C. Barsan, op.cit. p.371

[xxii] Aceasta dezdaunare, se apreciaza ca se poate solicita si obtine fondand actiunea pe principiul imbogatirii fara justa cauza – in acest sens L. Pop, op. cit. p. 405

[xxiiii] Justificarea acestei solutii se fondeaza pe regulile rapunderii delictuale – In acest sens L. Pop. op. cit. p. 405

[xxiv] Si in acest caz putandu-se vorbi despre un drept potestativ.

Noul Cod civil, acuzatie de plagiat. Guvernul este dat in judecata.

Lucrarea Codul civil adnotat, al carui autor este dl. dr. Florin Ciutacu, membru al Academiei Privatistilor Europeni din Pavia, a aparut la Editura Monitorul Oficial in anul 2007, opera bucurandu-se de aprecieri de la o seama de reputati specialisti, printre care se numara: prof. dr. Giuseppe Gandolfi, Pavia; prof. dr. Rodolfo Sacco, Torino; prof. dr. Stefan Grundmann, Humbold University; Hans van Loon, Secretar General al Hague Conference on Private International Law; prof. dr. Daniel Fridman, Ministrul Justitiei al Statului Israel s.a.

Dr. Florin Ciutacu prin aparatorul sau, av. dr. Artin Sarchizian, sustine in actiunea introdusa impotriva Guvernului Romaniei ca “redactorii Expunerii de Motive la Noul Cod civil au reprodus mai multe parti din opera, anterioara si originala a acestuia – Cuvantul inainte la Codul civil adnotat -, ajungand ca cele doua texte sa fie similare, pana aproape de identitate.”

Textele in litigiu sunt:

Text original Codul civil adnotat:

Codul civil al fiecarei tari este o oglinda a vietii respectivului sistem social. Normele pe care le contin raspund unor nevoi concrete si, în acelasi timp, tind sa vina în întâmpinarea necesitatilor ce rezulta din dinamica vietii sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relatie cu sine însusi si cu alti indivizi principii dupa care îsi poate conduce viata sub toate aspectele ei – spiritual, material, biologic si, mai ales, social.

Normele dintr-un Cod civil par, uneori, chiar si celor avizati, ca având un înalt grad de generalitate si abstractizare. Pentru fiecare caz concret, interpretarea, în vederea aplicarii, a textelor din Cod are un caracter de noutate absoluta. De asemenea, este dificil, daca nu chiar imposibil, ca, interpretând Codul civil, sa poata fi considerate ca fiind sub incidenta normelor sale toate categoriile de relatii sociale. Cu toate acestea, de câteva mii de ani, principiile care guverneaza raporturile dintre oameni, sunt aceleasi. Iata ceea ce ofera, prin excelenta, orice Cod civil: principii de drept natural, în jurul carora se structureaza orice tip de societate, indiferent de timp si spatiu (…).

Textul incriminat – Expunerea de Motive:

1.1. Codul civil este o oglinda a unui sistem social. Normele pe care le contine raspund unor nevoi concrete si, în acelasi timp, tind sa vina în întâmpinarea dinamicii vietii sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relatie cu sine însusi si cu alti indivizi principii dupa care îsi poate conduce viata, sub toate aspectele ei – spiritual, material, biologic si, mai ales, social.

Principiile care guverneaza raporturile dintre oameni sunt, în esenta lor aceleasi. Tocmai de aceea, un cod civil ofera, prin excelenta, principii de drept constante, în jurul carora se structureaza orice tip de societate, indiferent de timp si spatiu (…).”

Actiunea introdusa primit note de sustinere din partea: prof. dr. hon. causa mult. Reinhard Zimmerman Ph.D., Directorul Max Plank Institute for Comparative and International Private Law, Germania; prof. dr. Ole Lando, Copenhaga University; prof. dr. Gabor Hamza, Chair Professor Law, Eötvös Loránd University, Budapesta; Patrick Sellier, jurist, Directorul Editurii Sellier, Germania; prof. dr. Frank Emmert, LL.M., John S. Grimes Professor of Law, Director, Center for International and Comparative Law, Indianapolis, SUA; prof. dr. Kåre Lilleholt, Professor, Faculty of Law, University of Oslo, Norvegia; dr. Aurelia Colombi Ciacchi LL.M., University of Groningen, Olanda, s.a.

UPDATE, 27 iulie 2011: Completul 2 al Sectiei a IV a civila a Tribunalului Bucuresti a acordat termen la data de 25 octombrie 2011 (dosar nr. 54621/3/2011)