Drepturile omului SRDO

Nu putine sunt situatiile in care unele persoane desi au incheiat conventii privitoare la o viitoare vanzare a unui bun, cu o anumita persoana, inteleg sa nesocoteasca aceste conventii procedand la vanzarea bunului catre un al treilea (tert).

Astfel exemplul clasic este acela in care se incheie un antecontract de vanzare – cumparare intre doua parti, iar promitentul vanzator, ignorand antecontractul instraineaza bunul promis prin antecontract catre un tert, evident fara stirea si cu atat mai putin fara acordul promitentului cumparator.

In aceasta situatie, in practica se pune problema: ce sanse ar mai avea promitentul cumparator de a-si mai vedea creanta realizata in natura, altfel spus de a dobandi bunul in proprietate, asa cum se intelesese cu promitentul vanzator.

Inainte de a analiza « sansele » promitentului cumparator, trebuie in mod succint a determina ce anume efecte produce un antecontract. In acest sens, se impune a aminti faptul ca in mod, am putea spune traditional, antecontractul de vanzare cumparare, in forma sa cea mai cunoscuta: promisiunea bilaterala de vanzare cumparare, este privita ca fiind o intelegere intre doua parti prin care acestea se angajeaza reciproc sa incheie in viitor, la pretul stabilit, un contractul de vanzare cumparare privitor la un bun determinat.

Asadar, obligatia care se naste din incheierea acestui antecontract este aceea de a face, respectiv a incheia in viitor contractul de vanzare – cumparare, care este deja proiectat in privinta elementelor esentiale, mai precis, bunul este determinat iar pretul este stabilit. Precizam, fara a intra in detalii, ca obligatia de a face ce revine partilor, nu se rezuma doar ca acestea sa consimta la incheierea contractului de vanzare – cumparare, mai precis sa se prezinte la notariat, ci acestea trebuie sa faca tot ceea ce este necesar pentru incheierea contractului pe care s-au angajat a-l incheia.

Asa fiind, o data stabilit faptul ca incheierea antecontractului naste o simpla obligatie de a face, respectiv un drept de creanta in interesul partilor, se poate observa ca: promitentul cumparator nu dobandeste vreun drept asupra bunului promis si in egala masura, promitentul vanzator ramane bun stapan al bunului promis.

In aceste conditii, promitentul vanzator, ramanand in continuare proprietar al bunului si cel putin practic acesta poate vinde (transmite) bunul unei alte persoane, decat promitentul cumparator.

Insa, asa cum am anticipat, aceasta posibilitate exista doar « practic », deoarece legal, teoretic, o asemenea posibilitate nu este permisa, de vreme ce promitentul vanzator nu este liberat de angajamentul asumat fata de promitentul cumparator, inseamna ca nu poate vinde « bunul promis » unei alte persoane, pentru ca altfel ar insemna sa violeze conventia intiala, fapt total nelegal si imoral.

Cu toate acestea, asa cum in precedent aratam, se intalnesc in practica situatii in care, in pofida existentei unui antecontract inteles cu o persoana, promitentul vanzator (proprietarul bunului) vinde bunul promis unui tert, fara ca in prealabil sa fi cerut si obtinut rezolutiune antecontractuala.

Intr-o atare situatie, se pune intrebarea: ce poate face, juridiceste vorbind, promitentul cumparator ?

Un prim raspuns este acela ca promitentul cumparator, poate cere rezolutiunea antecontractului si obligarea promitentului vanzator (care a violat conventia) la despagubiri.

Totusi, de cele mai multe ori, situatia de care ar profita cel mai mult acesta ar fii aceea de a putea obtine defiintarea actului incheiat in frauda intereselor sale.

Aceasta din urma situatie, comporta anumite discutii, iar o solutie exacta nu poate fi data in mod generic, ci apreciat la speta (in fiecare caz in parte), astfel cu titlu de exemplu, aratam ca in situatia in care tertul ce a dobandit bunul cunostea de existenta antecontractului, actul incheiat intre acesta si proprietar (respectiv promitentul vanzator din antecontract) va fi lovit de nulitate absoluta.

Aceasta sanctiune necrutatoare a nulitatii intervine tocmai datorita faptului ca partile (din contractul de vanzare – cumparare), au inteles sa incheie acest act in dauna promitentului cumparator, altfel spus, sunt autorii unui act fraudulos incheiat in dauna drepturilor promitentului cumparator.

Asadar, conventia de vanzare – cumparare incheiat cu nesocotirea antecontractului de vanzare – cumparare, va avea o cauza ilicita, astfel actul va fi sanctionat cu nulitate absoluta.

Cum am spus, trebuie apreciat la speta daca partile au fost de buna credinta ori nu, iar in functie de acestea, a se efectua demersuri judiciare.

Concretizand situatia, intr-o situatie similara celei de mai sus, promitentul cumparator va putea solicita instantei competente constaterea nulitatii contractului de vanzare – cumparare si obligarea promitentului cumparator a-si executa obligatiile fata de acesta.

Av. Artin Sarchizian

Fiinta umana, in tot cursul existentei sale, este insotita de drepturi si obligatii, care – juridiceste vorbind – sunt reunite la un loc, formand, o universalitate numita patrimoniu, ce este privit, si definita de doctrina, ca fiind totalitatea drepturilor si obligatiilor ce au o valoare economica, apartinand unei persoane. In mod plastic, acest patrimoniu a fost asemuit unui recipient, in care, sunt stranse toate drepturile si obligatiile apartinand persoanei, cu precizarea, ca nu poate fi conceputa o persoana lipsita de patrimoniu.
In fata acestei realitati, staruie rationala intrebare, ce se intampla cu patrimoniul persoanei, la data decesului acesteia?, respectiv, daca o data cu disparitia suportului uman, drepturile si obligatiile acestuia se sting, ori, dimpotriva, se transmit unor alti subiect. Raspunsul la aceasta intrebare este oferit de fenomenul juridic al mostenirii, care, pentru prima data, in noua legiuire civila (respectiv noul Cod Civil, care la art. 953), se buncura de o definitie legala, redata sub forma: “mostenirea este transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta”, ceea ce semnifica faptul ca, in chiar clipa mortii persoanei, intregul patrimoniu apartinand acestuia, se transfera fie in puterea legii (in cazul mostenirii legale) fie in puterea vointei persoanei decedate, exprimata anterior printr-un testament, uneia sau mai multor persoane in fiinta.
Acestia, mostenitorii, vor dobandi intregul patrimoniu succesoral, proportional cu cota sa de ereditate, aceasta, evident, in cazul in care la mostenire sunt chemate, mai multe persoane a o culege. Asa fiind, mostenitorii preiau patrimoniul aceluia pe care il mostenesc, asa cum acesta a existat in momentul deschiderii succesiunii (decesului), respectiv cu toate drepturile patrimoniale si respectiv, toate obligatiile patrimoniale ce-i apartineau defunctului. Foarte important de subliniat este faptul ca, fata de caracterul universal al transmisiunii succesorale, vor fi transmise catre succesori si datoriile ce-i apartineau defunctului, cu alte cuvinte, se dobandeste intregul patrimoniu cu bune si rele (active si pasiv).
Referitor la pasivul succesoral, aratam ca in cuprinderea acestuia vor intra, deopotriva datoriile si sarcinile mostenirii (art. 774 Cod Civil). Relativ la datoriile mostenirii, acestea sunt reprezentate de datoriile de orice fel, ce au caracter patrimonial si care, au apartinut defunctului, fara a distinge dupa izvorul acestora, respectiv daca, spre pilda, sunt nascute din contracte incheiate de catre defunct (ex: un imprumut, un angajament de plata etc.); din fapte ilicite savarsite de catre acesta (ex: defunctul in timpul vietii, a cauzat un prejudiciu unei persoane, fiind, tinut a-l repara, prin plata unei sume cu titlu de dezdaunare) ori, avand vreo alta cauza.
Cu privire la sarcinile mostenirii, aratam ca prin acestea, intelegem acele obligatii care, fara sa fi apartinut defunctului (sa fi fost parte a pasivului succesoral), se nasc in persoana mostenitorului la data deschiderii mostenirii sau ulterior, independent de vointa defunctului ori a succesorului. In aceasta categorie, sunt incluse: cheltuielile de inmormantare, precum si cele efectuate cu ocazia indeplinirii datinilor de pomenire a memoriei celui decedat, potrivit obiceiului locului, amintind insa, o regula, transata printr-o decizie a fostului Tribunal Suprem, potrivit careia, cheltuielile de inmormantare, in masura in care nu sunt excesive, vor trebui suportate de catre toti mostenitorii, in raport de cota de ereditate ce le revine. Asadar, se impune conditia rezonabilitatii acestor cheltuieli, ceea ce inseamna ca, daca unul dintre mostenitori, prin vointa proprie, efectueaza unele cheltuieli, voluptorii excesivi cu aceasta ocazie, el nu va putea obtine integral sumele avansate, ci, intr-o masura rezonabila, care, in raport de circumstantele concrete ale cauzei va fi determinata, eventual, de catre instanta investita cu solutionarea cauzei respective; cheltuielile pentru administrarea si lichidarea mostenirii, incluzand in acestea si impozitele datorate pentru bunurile succesorale, precum si, taxele notariale ori de timbru, avansate pentru indeplinirea procedurii succesorale, notariale ori judecatoresti; plata legatelor cu titlu particular, in acest caz, avem in vedere situatia in care defunctul, printr-un testament a dispus, in valoarea unei persoane un legat particular, constand intr-o suma de bani, pe care, mostenitorii universali ori cu titlu universal, vor fi tinuti a-l achita.
In ceea ce priveste cheltuielile suportate de catre unul dintre mostenitori, cu intretinerea, pe timpul vietii, a celui despre a carui mostenire este vorba, ori, asa cum mai sunt denumite in practica “cheltuielile cu ultima boala”, aratam ca acestea, astfel cum a apreciat doctrina de specialitate, si imbratisat practica judiciara, nu pot fi incluse in pasivul succesoral, prin urmare, mostenitorul sau mostenitorii care nu au participat la efectuarea lor, nu vor putea fi tinuti a suporta parte din acestea. Acest fapt, nu exclude insa, posibilitatea pe care ar avea-o, in raport de circumstantele cauzei, acela care le-a avansat, a le pretinde de la ceilalti ce ar fi fost obligati, insa nu invocand vreo obligatie nascuta din calitatea de mostenitori, ci pe temeiuri diferite si separate de cauza succesorala.
Vor fi tinuti a suporta pasivul succesoral, in principiu, mostenitorii universali (cei care dobandesc intregul patrimoniu succesoral) si mostenitorii cu titlu universal (cei care dobandesc, o fractiune dintr-un patrimoniu), respectiv, mostenitorii legali si cei testamentari, beneficiarii unui legat universal sau, cu titlu universal. In ceea ce ii priveste pe mostenitorii cu titlu particular, acestia nu vor suporta pasivul succesoral, afara de unele situatii de exceptie, precum ar fi: cazul in care prin testament, se instituie in sarcina lor o obligatie de plata; cazul in care legatul are ca obiect un bun ipotecat, precum si atunci cand, activul succesoral nu acopera pasivul, caz in care, avand in vedere principiul potrivit caruia nimeni nu poate fi generos daca nu si-a platit datoriile (nemo liberalis nisi liberatus), si acesta va fi tinut a suporta pasivul, legatul sau fiind redus in masura necesara achitarii pasivului.
Cu privire la limita in care va fi suportat acest pasiv, amintim ca, nu este straina de realitate situatia in care pasivul succesoral intrece emulmentul mostenirii (activul), astfel, mostenitorul va fi tinut a achita peste ceea ce a primit ca si element activ, fiind o situatie extrem de impovaratoare pentru acesta. Tocmai pentru a preintampina astfel de situatii, si pentru a se pune la adapost, succesibilul (cel ce are vocatie succesorala, dar care inca nu a acceptat mostenirea) poate apela la forma acceptarii succesiunii sub beneficiu de inventor, caz in care, raspunderea pentru pasivul succesoral va fi limitat in raport (proportional) de activul succesoral dobandit si numai cu bunurile mostenite, altfel, putand fi executat si asupra averii personale.

Av. Artin SARCHIZIAN

Contact Cabinet Avocatura
Sarchizian & Sarchizian
Splaiul Unirii, str. Brutus nr. 13 ap.07
0722247555 ; 0722613203 tel/fax 0213354805

Cum legea civilă, cuprinde în reţeaua normelor sale întreaga viaţă a omului, de la naştere, ba chiar, de la zămislire până la moarte şi la urmările ei patrimoniale putem afirma că momentul morţii reprezintă un fapt natural (eveniment) de o importanţă majoră, de care legea leagă o seamă de consecinţe juridice, precum, încetarea capacităţii civile, deschiderea succesiunii etc. În prezent, observăm că faţă de evoluţia ştiinţei medicale, se poate vorbi de moarte în două situaţii diferite, dupa cum urmeaza: atunci când apare întreruperea ireversibilă a funcţiilor respiratorii şi circulatorii sau, atunci când sunt întrerupte ireversibil toate funcţiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral , asa încăt, fiind în faţa acestei realităţi sociale, medicale se impune a determina modalitatea în care aceasta se reflectă în planul raporturilor juridice, mai precis, se naste si stăruie intrebarea, când încetează persoana a mai fi subiect de drept?.
Consecinţele stabilirii acestui moment, sunt de o importanţă practică deosebită, de vreme ce, decesul persoanei fizice, marchează momentul în care încetează capacitatea civilă a acesteia, tot astfel, interesul de a şti când intervine decesul – din perspectiva legii – este cu atât mai pregnant, în materia succesiunilor, unde am putea spunea, că interesează atât din perspectiva celui ce lasă moştenirea (lui de cujus) cât şi, din cea a celui ce trebuie să o primească (a potenţialului moştenitor).
Bunăoară, dacă ne referim la de cujus, importanţa stabilirii clipei decesului este deosebită, luând în considerare un singur efect,al deschiderii succesiunii, notănd că în acest moment operează transmisiunea patrimoniului succesoral către erezii săi. Tot astfel, dacă privim din perspectiva celui care are vocaţia de a primi moştenirea, este esenţial a stabili momentul decesului acestuia, în condiţiile în care, pentru a moşteni, eredele trebuie să existe (să fie în viaţă) la data deschiderii moştenirii (chiar in clipa morţii lui de cujus). Nuanţând aceasta ultima teza – pentru considerentele ce succed şi faţă de o realitate deloc de neglijat, aceea a aşa-numitei vieţi artificiale – opinăm că acesta trebuie să fie socotit în viaţă, din punct de vedere legal.

1. Moartea Cerebrală. În mod convenţional, moartea, se consideră ca fiind instalată în momentul încetării activităţii cardiace şi respiratorii, însă, începând cu 1950, când Bjorn Ibsen (Danemarca), a inventat respiraţia artificială, respiraţia şi bătăile inimii au putut fi menţinute şi în cazul aşa-numitelor come profunde sau depăşite, atunci când circulaţia şi respiraţia sunt susţinute artificial.

Astfel, s-a conturat conceptul de moarte cerebrală, care reprezintă acea stare biologică particulară caracterizată prin încetarea completă şi ireversibilă a funcţiilor cerebrale, şi ale trunchiului cerebral .

Prin urmare,se contureaza, pe deoparte conceptul de moarte cerebrală (încetarea funcţiei cerebrale) iar, pe de alta parte, acela de moarte somatică (încetarea funcţiilor cardiacă şi respiratorie), cu precizarea că, moartea cerebrală este în mod invariabil şi obligatoriu urmată, de moartea somatică, între cele două putându-se interpune o perioadă de timp, ce poate dura de la câteva ore, la câteva săptămâni .

De subliniat că în cazul morţii cerebrale, deşi decerebrat, organismul continuă a avea activitate somatică, inima putând a mai bate şi cadavrul a fi asistat ventilator, astfel că ventilaţia mecanică poate suplini funcţia respiratorie, iar cordul poate continua sa funcţioneze încă multe zile, vorbim de o aşa-numită „viaţă artificială”.
2. Tocmai datorită faptului că, moartea cerebrală şi moartea somatică pot interveni în momente diferite între acestea două; putându-se interpune, precum am arătat, un interval de timp considerabil (de la câteva ore la câteva săptămâni), se naşte raţionala întrebare; când anume ia sfârşit (încetează) capacitatea civilă a persoanei aflată într-o astfel de situaţie? Aceasta, în condiţiile în care, este de principiu ca, în cazul persoanelor fizice, calitatea de a fi subiect de drept civil este exprimată prin noţiunea tehnico-juridică de capacitate civilă care capacitate este marcată la începutul său, de momentul naşterii (cu excepţia capacităţii anticipate de folosinţă prevăzuta de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954), iar sfârşitul acesteia, este marcat, de momentul morţii persoanei (putem vorbi de o moarte fizică constatată şi de o moarte declarată judecătoreşte).
3. Evident, ne interesează moartea fizică constatată, dar care, precum am arătat poate fi, la rându-i atât cerebrală cât şi somatică, fără a pune în discuţie şi moartea clinică, ce ,reprezintă doar o etapă în procesul tanatogenerator, din care pacientul poate fi salvat dacă manevrele de resuscitare se administrează în mod prompt şi eficient, fiind aşadar, o stare reversibilă. Asadar, dacă moartea somatică, neprecedată de moartea cerebrală, este necontestat, socotită ca fiind momentul morţii reale (oprirea activităţii cardiorespiratorii, concomitent cu cea cerebrală), ne suscită insa, interesul, întrebarea dacă moartea cerebrală poate fi socotită drept moment al morţii, iar în plan juridic, moment al încetării capacităţii civile.
Pentru a răspunde, este necesar a analiza această problematică atât din perspectiva conceptului ştiinţific medical, cât şi, din perspectiva dispoziţiilor legale, care stabilesc momentul în care o persoana este considerată decedată.

4. Din punct de vedere ştiinţific – medical, mai exact, din perspectiva tanatologiei, momentul oficial al morţii este considerat ca fiind momentul morţii cerebrale , chiar mai mult, se considera că moartea cerebrală este sinonimă cu moartea .
5. Din punct de vedere legislativ. Legislaţia actuală face deosebirea între cele două tipuri de „moarte” astfel că în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în titlul VI Cap. II. ce tratează problematica legată de „Donarea şi donatorul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană” , la art. 147 alin. 1, se defineşte noţiunea de donator decedat ca fiind persoana la care s-a constatat încetarea activităţii cardiorespiratorie, iresuscitabilă şi ireversibilă (moarte somatică), iar Ia alineatul al doilea, al aceluiaşi articol, se defineşte donatorul decedat cu activitate cardiacă, persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului (moartea cerebrală), conform protocolului de declarare a morţii cerebrale prevăzut în anexa nr. 3 la Legea nr. 95/2006).
Reţinem aşadar că, în ambele cazuri (atât cel al morţii somatice cât şi cel al morţii cerebrale), legea consideră persoana ca fiind „decedată”, fiind astfel permisă, prelevarea de organe, ţesuturi şi celule.
6. În aceste condiţii, putem conchide că, atât din punct de vedere ştiinţific (medical), cât şi din punct de vedere legal, moartea cerebrală este socotită ca fiind momentul morţii persoanei, concluzie din a cărei perspectivă se impun a fi notate consecinţele de ordine juridică ale acestui fapt, mai precis, sub aspectul transmisiunii succesorale.
Reamintim că momentul morţii interesează atât din perspectiva celui care lasă moştenirea (de cujus) de vreme ce la acest moment, se transmite patrimoniul său către moştenitori, dar şi din perspectiva celui care o primeşte, respectiv a aprecia dacă întruneşte condiţia capacităţii succesorale, respectiv cea de a „exista” la data deschiderii succesiunii.
7. Privind prima problematica – a deschiderii moştenirii – vom porni de la definiţia moştenirii, ce apare ca fiind transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă, subliniind că aceasta reprezintă modalitatea de transfer a patrimoniului din cauză de moarte, determinată de dispariţia persoanei fizice (decesul acesteia) ce în plan juridic se traduce prin încetarea calităţii de subiect de drept şi transmiterea patrimoniului acesteia către erezii săi.

8. Art. 651 C.Civ. stipulează expressis verbis că succesiunile se deschid „prin moarte”, ceea ce înseamnă că, transferul patrimoniului către moştenitori operează în puterea legii ori a voinţei lui de cujus, cuprinsă în legate, în chiar clipa decesului acestuia.

Interesează aşadar, decesul natural al unei persoane fizice – care fie este constatat fizic, fie este declarat judecătoreşte – fapt material de care legea leagă naşterea raportului juridic succesoral, în care, precum am arătat, patrimoniul lui de cujus este atribuit celor ce au vocaţie succesorală nefiind de conceput moştenirea unei persoane în viaţă (nulla est viventis hereditas).

Aşadar, în condiţiile în care este, hotărât lucru că moştenirea se deschide prin moarte apare totuşi, întrebarea raţională, dacă în cazul morţii cerebrale (deci, funcţia cardiacă şi respiratorie poate fi susţinută se poate vorbi de deschiderea moştenirii.

10. În acest sens, trebuie sa observăm, pe de o parte, că legea, în momentul în care stabileşte că moştenirea se deschide „prin moarte” (art. 651 C.Civ.) nu distinge dacă aceasta este somatică sau cerebrală, aşa încât, dacă legea nu distinge, nici noi nu trebuie a distinge, argument în puterea căruia putem conchide că ambele forme de moarte (privite alternativ) marchează momentul deschiderii succesiunii. Sigur, s-ar putea reproşa acestui argument că, la data edictării normei, ştiinţa medicală nu se găsea în stadiul de evoluţie actual şi noţiunea de moarte cerebrala nu era încă cunoscută. Însă această eventuală critică ar fi combătută prin simpla observaţie că, nici în noul cod civil, respectiv art. 954 C. Civ. care arata că „succesiunea se deschide în momentul decesului”, nu se face o asemenea distincţiune. ceea ce ne întăreşte convingerea că, legiuitorul a optat în a socoti drept moment al deschiderii moştenirii, momentul „morţii”, indiferent dacă este moarte cerebrală disociată de moarte somatică, ori cele doua sunt concomitente.

11. Pe de altă parte, avem în vedere dispoziţiile legale (iterate la pct. 5), care consideră intervenit decesul, atât în cazul în care nu se declară vreo activitate cardiorespiratorie, cât şi, atunci când constată încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului (moartea cerebrală).

12. Or, din perspectiva acestor considerente, socotim că momentul oficial al morţii este (recunoscut atât de ştiinţa medicală cât şi de lege), cel al morţii cerebrale, acesta fiind, prin urmare momentul deschiderii succesiunii, urmat de toate consecinţele juridice ce îl produce.
Relevanţa practică a acestui fapt este netăgăduită, întrucât, spre exemplu: acesta este momentul de transmitere al patrimoniului succesoral; de la care începea a curge termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală (de 6 luni); se apreciază că problema capacităţii succesorale a celor chemaţi la moştenire; se apreciază asupra legii care va dresa devoluţiunea succesorală, ş.a.m.d.

13. Precum arătam, interesul stabilirii corecte al momentului morţii se extinde şi în privinţa celui chemat la moştenire (în baza legii ori a voinţei lui de cujus) şi care, la data decesului lui de cujus, se afla în perioada dintre moartea cerebrală şi moartea somatică moartea cerebrală fiind declarată anterior clipei decesului lui de cujus), cu alte cuvinte dacă poate dobândi patrimoniul succesoral şi, eventual a-l retransmite către proprii moştenitori.
Amintim în acest sens, că una dintre condiţiile generale pentru a moşteni este şi cea a capacităţii, care capacitate este înţeleasă ca fiind aptitudinea persoanei de a moşteni, aspect surprins atât de dispoziţiile codului civil actual – care la art. 654 stipulează că sunt incapabili de a moşteni cei care nu mai există la data deschiderii succesiunii cât şi de dispoziţiile noului cod civil, care la art. 957 C. Civ. stipulează că „o persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii”.
14. Interesează aşadar, dacă persoana cu vocaţie succesorală chemată la moştenire) exista la data deschiderii acesteia moartea lui de cujus). Ori din perspectiva celor mai sus redate putem nota, că o persoană la care s-a declarat moartea cerebrală, din punct de vedere legal, este socotită ca fiind decedată, ceea ce înseamnă că încetează şi calitatea de subiect de drept, chiar dacă, faptic, funcţii cardiorespiratorie poate fi menţinută artificial, fiind doar o viaţă vegetativă impersonal, artificial, întrucât persoana şi-a încetat existenţa din momentul decerebrării.
15. Evident, acest ultim considerent, că faptic, poate fi cardiorespiratori sustinut, am putea fi tentaţi a susţine că persoana încă mai există, chiar decerebrată. Cu toate acestea, faţă de argumentul că, legea în mod expres consideră decedată o astfel de persoană, şi cum decesul marchează momentul terminal al capacităţii civile, care capacitate exprimă calitatea de subiect de drept, apreciem ca nefiind întrunită condiţia capacităţii succesorale (parte a capacităţii civile), astfel că, acesta nu poate dobândi patrimoniul succesoral şi a-l retransmite către proprii erezi. A admite teza contrară, ar însemna a recunoaşte calitatea de subiect de drept unei persoane, din punct de vedere legal şi medical decedată.
Concluzionând: moartea cerebrală reprezintă momentul în care încetează capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, ceea ce înseamnă că în materie succesorală, ea nu poate moşteni (neavând capacitate succesorală) şi totodată, acesta este momentul la care se consideră ca fiind deschisă succesiunea celui declarat, potrivit formalităţilor prescrise de lege ca fiind în moarte cerebrală.

Av. Artin SARCHIZIAN

Expresie a libertatii contractuale (ce presupune ca, cu respectarea anumitor limite, subiectele de drept civil pot incheia orice act juridic civil) nascut dintr-o nevoie sociala, slefuit de practica si definit de doctrina, contractul de intretinere, reprezinta un instrument tot mai intalnit si care, pana in prezent nu a beneficiat de o reglementare legala, dar care, o data cu intrarea in vigoare a noului cod civil, primeste o consacrare si definitie legislativa proprie. Astfel, art. 2254 din Noul Cod Civil, configurand acest instrument, stipuleaza ca, prin contractul de intretinere o parte se obliga sa efectueze in folosul celeilalte parti sau al unui anumit tert prestatiile necesare intretinerii si ingrijirii pentru o anumita perioada.
Prin urmare, astfel cum era inteles pana in prezent in practica, contractul de intretinere, era acel contract prin care o parte instraina un bun al sau, in schimbul obligatiei asumate de catre dobanditor de a o intretine, fapt care in principal presupune, efectuarea de catre debitorul obligatiei de intretinere a unor prestatii in natura – asigurarea intretinerii – respectiv: asigurarea hranei, medicamentelor, asistentei medicale etc. si chiar, in subsidiar, suportarea unor costuri, eventuale, cu interventii medicale, asigurarea unei persoane care sa insoteasca temporar, sau chiar permanent, dupa caz, creditorul intretinerii.
Prin notiunea de ineficacitate a contractului de intretinere, intelegem, acele situatii, anterioare, concomitente sau subsecvente inchierii actului, si pentru care, acesta, nu isi va putea produce efectele firesti. Astfel, ne vom opri numai asupra a doua dintre aceste cauze, respectiv nulitatea pentru eroare asupra naturii actului si rezolutiunea pentru neindeplinirea obligatiei de intretinere, situatii, poate cele mai des intalnite in practica.
Nulitatea pentru eroare asupra naturii actului. Ipoteza avuta in vedere este aceea in care, o parte doreste sa incheie un anumit act juridic, diferit de cel declarat, respectiv incheiat in forma scrisa, producandu-se o neconcordanta involuntara intre vointa reala si interna (ceea ce a dorit si urmarit partea sa incheie) si vointa exprimata in actul juridic, fiind vorba de o eroare obstacol.
In doctrina, eroarea obstacol este considerata ca, prin gravitatea sa, face ca vointele celor doua parti sa nu se poata intalni si deci, actul sa nu se poata forma. Concret, in aceasta categorie a erorii obstacol sunt cuprinse: eroarea asupra naturii actului (error in negotio), cand astfel cum am aratat, una dintre parti incheie actul in credinta gresita ca participa la incheierea unui anumit act iar cealalta parte crede ca incheie un alt act juridic si cazul erorii asupra identitatii obiectului (error in corpore) atunci cand, o parte crede ca trateaza cu privire la un anumit obiect, iar cealalta parte considera ca se convine asupra unui alt obiect, vointa celor doua parti neintalnindu-se asupra unuia si aceluiasi obiect.
Sanctiunea ce intervine pentru ipoteza erorii obstacol (in ambele sale intruchipari) este cea a nulitatii absolute, aceasta intrucat, vointa juridic – element fundamental al actului juridic –este, in cazul erorii obstacol, in neconcordanta vadita cu realitatea, cu alte cuvinte vointele celor doua parti “nu s-au intalnit” pentru a forma “un acord de vointa”, in definitiv aceasta eroare obstacol, fiind distructiva de vointa.
Cea mai frecventa situatie in care apare eroarea obstacol in cazul acestui contract de intretinere, este situatia in care, o parte, in realitate doreste sa incheie un contract de intretinere, insa, in mod declarativ (scriptic) se incheie un alt contract, spre pilda, un contract de vanzare-cumparare.
In asemenea situatii, este cert ca suntem in prezenta unei neconcordante intre vointa reala (de a incheia un contract de intretinere) si vointa declarata, exprimata si consemnata in contract (ce apare ca fiind un contract de vanzare-cumparare), prin urmare, aceasta situatie configureaza ipoteza erorii obstacol, respectiv, a erorii asupra naturii actului, actul astfel incheiat fiind lovit de nulitate absoluta.
Cum insa, in sistemul nostru de drept, nulitatea fie ea si absoluta, nu opereaza “de drept” ci trebuie a fi constatata de catre o instanta de judecata, in mod necesar, partea care considera ca a fost in eroare asupra naturii actului, va trebui sa se adreseze instantei competente, pentru ca in contradictoriu cu cealalta parte, instanta retinand eroarea osbtacol sa constate nulitatea actului, situatie in care, actul se va considera ca si “neexistand” iar partile, la cererea acestora, vor fi repusi in situatia anterioara incheierii actului. Rezumand demersul judiciar, partea lezata va trebui sa introduca o actiune in constatarea nulitatii absolute a acestui contract, la instanta competenta, ce in functie de valoarea bunului ce formeaza obiectul actului poate fi, dupa caz, judecatoria sau tribunalul (atunci cand valoarea este de peste 100.000 lei), ca si parat, in mod necesar trebuie sa figureze partea din contract, precum si, dupa caz orice persoana careia hotararea ar trebui sa-i fie opozabila, spre pilda, un subdobanditor.
Relativ la sarcina dovezii existentei erorii, aceasta fata de dispozitiile art. 1169 C.Civ. trebuie sa fie facuta de reclamant, prin urmare, cel ce pretinde ca a fost in eroare cu privire la natura juridica a actului, socotind in mod gresit, ca incheie un contract de intretinere si nu un alt act, va trebui sa dovedeasca acest fapt. Se impune a sublinia faptul ca, fata de natura preponderent psihologica a acestui fapt (credinta persoanei ca, incheie un alt act decat cel rezultat), o proba directa – ce ar presupune o introspectie – nu este cu putinta, prin urmare, acest fapt trebuie dovedit indirect, spre pilda martori care cunosc vointa reala a partii, prezumtii simple, marturisiri etc.
Tot sub aspectul dovezii acestui fapt, amintim ca de regula astfel de contracte se incheie in forma autentica, ceea ce presupune ca, acordul de vointa sa fie constatat de catre notarul public, ce va consemna constatarile sale in incheierea de autentificare a actului respectiv. Astfel, unele instante considera ca fata de incheierea actului in forma autentica, ce presupune ca, vointa partilor sa fie atestata de catre notar, si cum, constatarile acestuia, fac dovada pana la inscrierea in fals, o proba contrarie, in procedura de drept comun ar fi inadmisibila. Totodata, alte instante, merg mai departe si considera ca nu se poate face dovada impotriva unui inscris. In ce ne priveste, avem serioase rezerve fata de astfel de solutii, intrucat, pe de o parte, declaratiunile facute de parti in cuprinsul actului, pot fi combatute si infirmate prin dovada contrarie, acestea nefiind constatari personale ale notarului public, ori, acest lucru se tinde printr-o astfel de actiune, iar pe de alta parte, intrucat eroarea poarta asupra naturii contractului, aceasta exclude consimtamantul, nefiind un simplu viciu, ci reprezentand o eroare obstacol, care fiind distructiva de vointa, poate fi dovedita prin orice mijloc de proba si chiar in contra actului autentic.
In plus de aceasta, pentru Solutia posibilitatii dovedirii nulitatii prin orice mijloc de proba, pledeaza si dispozitiile art. 6 din Conventia Europeana a drepturilor omului, ce afirma si garanteaza “accesul la justitie” care, precum a retinut si instanta Europeana, acesta trebuie sa fie unul “efectiv” ori, efectivitatea presupune putinta partii de a dovedi pe fond sustinerile sale, ceea ce in situatia examinata, presupune posibilitatea efectiva a reclamantului de a dovedi situatia de fapt, de eroare, in care s-a gasit la data incheierii actului.
In rezumat, o data facuta dovada erorii in care s-a gasit partea, aceasta considerand ca isi da acordul pentru incheierea unui anumit contract, in speta unul de intretinere, insa, declarativ fiind incheiat un altul, instanta va constata nulitatea absoluta a acestuia.
Amintim ca, de regula, incheie asemenea contracte de intretinere, persoanele in varsta care nu se bucura de sprijinul voluntar al vreunei persoane apropiate, fapt care le determina, a ceda in mod actual (si nu prin testament) de cele mai multe ori, imobilul in care locuiesc, in schimbul intretinerii. Or, este foarte important pentru acestea, ce tip de contract incheie, intrucat, in situatia in care, dobanditorul nu isi indeplineste obligatia de a presta intretinerea se poate cere sanctionarea unei astfel de conduite culpabile prin rezolutiunea contractului. Pe cand, in situatia in care se incheie un contract de vanzare-cumparare, in care, de regula se consemneaza ca “pretul a fost achitat la data autentificarii” desi in realitate este posibil sa nu se fi platit niciun prêt, vointa reala fiind aceea de a presta intretinerea, creditorul obligatiei de intretinere, nu va mai putea constrange pe debitor a presta aceasta intretinere si, tot astfel, nu va mai avea la indemana actiunea in rezolutiunea contractului.
In mod necesar, singurul “remediu” fiind acela al introducerii actiunii in constatarea nulitatii, facand precizarea ca, in situatia in care, aceasta atestare de “eroare” este creata, indusa ca urmare a unor masinatiuni, manevre viclene ale cocontractantului, si prin urmare nu are un caracter “involuntar”, atunci suntem in prezenta viciului de consimtamant al dolului, ce are un regim juridic si probator diferit de cel a erorii obstacol.
Av. Artin SARCHIZIAN
Contact avocat:
0722247555 ; 0722613203

Nr.: 13 / 04.08.2010

NOTA PUBLICA

Subscrisele:
- Liga Democratica pentru Dreptate din Romania, si – Societatea Romana pentru Drepturile Omului,

Avand calitatea de organizatii nonguvernamentale, cu activitate predilecta in sensul apararii drepturilor si libertatilor cetatenilor si totodata exponenti ai societatii civile, in indeplinirea si realizarea scopului pentru care fiintam, care, incepand cu data de 10.07.2010 am decis reunirea efortului nostru intr-un grup comun de lucru denumit

CONSILIUL NATIONAL PENTRU JUSTITIE SI APARAREA DREPTURILOR OMULUI

aducem la cunostinta publica prin prezentul demers faptul ca in urma activitatii de pana acum desfasurata de acest grup de lucru si in urma anchetelor extrajudiciare, au rezultat urmatoarele date preliminare:

1. Statul Roman a platit catre diverse persoane fizice sau juridice in ultimii 3 ani, in temeiul hotararilor de condamnare pronuntate de catre Curtea Europeana, urmatoarele sume:
o in anul 2008 – 47 185 480 lei
o in anul 2009 – 41 215 979 lei
o in anul 2010 pana in luna iulie – 50 184 136 lei;
o in total, 138 585 595 lei (32 996 570 euro).
2. Pana in prezent nu s-a recuperat niciun leu pe calea actiunii in regres, astfel cum dispozitiile art. 94 alin. 7 din Legea 303/2004 o prevad.
Ancheta grupului de lucru se concentreaza in continuare in identificarea cauzelor pentru care Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice s-a dezinteresat de recuperarea acestor sume platite din bugetul de stat, urmand a face publice aceste rezultate.
Facem precizarea ca toate aceste sume sunt suportate de bugetul de stat, in conditiile economice actuale in care se impun masuri sociale extreme: crestere TVA, reduceri salariale, imprumuturi externe extrem de oneroase.

Pentru relatii suplimentare si detalii privind activitatea organismului de lucru, va stam la dispozitie la nr. de TEL/FAX 0213354805 : 07222 47 555 ; 0722 613 203; 0767201309

email:drepturileomului@srdo.ro

Bucuresti, Sector 1, (Calea Victoriei – Piata Ateneului) str. Stirbei Voda nr.2, bl.1 sc. 4, etaj. 8 Camera 141bis

Reprezentant L.D.D.R. Reprezentant S.R.D.O.

COORDONATOR – GRUP LUCRU
U.N.J.A.D.O

Secretar – grup de lucru