Drepturile omului SRDO

Pornind de la faptul ca rudenia, dincolo de insemnatatea sa morala este, o legatura juridica intre persoane, dedusa din descendenta acestora una din alta, ori, dintr-un autor comun precum si prin adoptie, se observa ca stabilirea – descendentei este o chestiune de o importanta deosebita, luand in calcul si doar, efectele juridice pe care starea de rudenie le determina, cum ar fi: obligatii de intretinere, drepturi succesorale, incapacitati etc.

Prin urmare atunci cand ne referim la notiunea de rude, avem in vedere acea legatura bilologica, ce descinde din descendenta acestora (fie una din alta, fie dintr-una comuna), asa numita „filiatie”.

Daca filiatia fata de mama, este mai usor de stabilit, aceasta rezultand insasi din faptul nasterii, in cazul stabilirii paternitatii apar unele probleme in legatura cu stabilirea acesteia, precum si cu privire la posibilitatea mai mare de „indoiala” asupra filiatiei, altfel spus, in legatura cu posibilitatea de contestare.

Tocmai datorita acestei realitati, stabilirea paternitatii se face in mod diferit, dupa cum este vorba de un copil din casatorie (cel nascut in timpul casatoriei) ori este vorba de un copil din afara casatoriei (cel nascut inainte de casatorie ori precum si in situatia in care parintii nu sunt casatoriti).

In ce priveste situatia copiilor din casatorie, legiuitorul, pentru a inlatura dificultatile legate de stabilirea filiatiei paterne, a instituit prezumtia legala potrivit careia: „copilul nascut in timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei”. Asadar, in acest caz, filiatia nu trebuie dovedita, fiind stabilita in puterea acestei prezumtii legale, care considera (prezuma) ca si tata al copilului, pe „sotul mamei”. Prin urmare, pentru incidenta prezumtiei trebuie ca barbatul fata de care se stabileste paternitatea sa fie casatorit in mod valabil, cu mama naturala a copilului si, totodata copilul sa se fi nascut in timpul casatoriei acestora, chiar daca este conceput anterior.

In egala masura, se recunoaste incidenta acestei prezumtii si pentru ipoteza in care, copilul este conceput in timpul casatoriei dar, este nascut dupa ce aceasta a fost desfacuta, anulata, dar cu conditia ca mama sa nu se fi recasatorit.

Cu toate acestea, realitatea dovedeste ca este posibil ca desi parintii sa fie casatoriti, totusi, tatal copilului sa fie un altul decat „sotul mamei”.

Ne vom referi la situatia copilului „din casatorie”, caz in care se va aplica prezumtia la care mai sus am facut referire si, vom analiza posibilitatile legale ce subzista, pentru a se stabili in mod corect filiatia fata de tata.

In primul rand, avem in vedere actiunea in contestarea paternitatii (filiatiei din casatorie), prin care se urmareste a se dovedi ca prezumtia de paternitate nu-si gaseste aplicarea, aceasta deoarece, nu este indeplinita conditia de – „a fi casatorit cu mama copilului” (prezumtivul tata) – fapt vecin si conex, conditie prealabila pentru nasterea prezumtiei, aceasta fie, datorita faptului ca parintii nu au fost niciodata casatoriti ori, fie atunci cand copilul a fost nascut mai inainte ca acestia sa se fi casatorit, precum si in cazul in care, copilul nu a fost conceput in timpul casatoriei, iar aceasta este desfacuta ori anulata, la data nasterii copilului. Prin urmare, se va urmari a se dovedi, neincidenta prezumtiei la cazul in speta, in care situatie dupa cum spuneam, nu se urmareste dovedirea situatiei contrare decat cea prezumata, ci neincidenta acesteia.

In al doilea rand, ne referim la tagaduirea paternitatii din casatorie, atunci cand se doreste a se dovedi situatia contrara decat cea determinata de prezumtie, respectiv pentru ipoteza in care se doreste a se dovedi ca tatal copilului nu este „sotul mamei” intrucat, datorita unor imprejurari concrete (ce trebuie a fi dovedite) „este cu neputinta ca sotul mamei sa fie tatal copilului„ [art. 54 alin. (1) Codul Familiei].

Aceste inprejurari, trebuie cum in precedent am aratat, sa fi indicate iar mai apoi, a fi dovedite de catre reclamant, caruia ii revine sarcina probei celor sustinute, cauzele putand fii, de ordine biologica – imposibilitatea de procreere, de ordine obiectiva – cand cei doi soti, este cu neputinta a fi fost impreuna in timpul prezumat ca ar fi avut loc conceptiunea, spre pilda, in cazul in care acestia au locuit in tari diferite in toata aceasta perioada, ori unul dintre ei a fost in stare de detentie si nu in ultim rand, atunci cand acestia au fost datorita neintelegerilor, separati in fapt, evident existand si alte posibilitati faptice din care sa se poata trage concluzia certa a faptului ca „este cu neputinta” ca sotul mamei sa fie si tatal copilului.

Aceasta actiune poate fi introdusa de catre oricare dintre soti, precum si de copil, ea putand fi continuata si de catre mostenitori, precum si de catre autoritatea tutelara, aceasta numai in cazul in care vreunul dintre titularii actiunii este pus sub interdictie.

Actiunea se introduce la instanta competenta, care este Tribunalul pentru minori si familie, iar pana la infiintarea efectiva a acestor instante, la judecatoria in raza careia isi are domiciliul paratul. In legatura cu persoana ce va avea calitatea procesuala de parat, trebuie aratat ca legea determina concret, impotriva cui se va introduce actiunea, astfel: daca sotul introduce actiunea, aceasta va fi impotriva copilului, iar numai in cazul in care cel din urma este decedat, atunci se va introduce in contra mamei; Daca actiunea este introdusa de mama ori de copil, aceasta se introduce in contra sotului mamei, iar in cazul in care cel din urma este decedat, actiunea se va indrepta in contra mostenitorilor acestuia. In toate cazurile, mama copilului se va cita din oficiu.

Actiunea trebuie sa fie introdusa in forma prevazuta de lege pentru orice actiune, cerere introductiva, adresata instantei de judecata, in care sa se expuna motivele de fapt pentru care in conceptia reclamantei este ”cu neputinta ca sotul mamei sa fie tatal copilului”.

Actiunea trebuie sa fie introdusa intr-un termen de 3 ani, calculati de la data nasterii, aceasta in cazul mamei. In cazul sotului, termenul de 3 ani va fi socotit de la data la care acesta a luat cunostinta de nasterea copilului. In privinta actiunii introdusa de catre copil, daca aceasta nu a fost introdusa in timpul minoritatii sale, poate fi promovata in termen de 3 ani, calculati de la data majoratului. In oricare dintre situatii, fiind vorba de un termen de prescriptie, se poate apela la remediul repunerii in termen.

Cum spuneam, in actiunea sa, reclamantul trebuie sa arate situatia de fapt, in cadrul careia sa se arate motivele ce conduc la rasturnarea prezumtiei de paternitate, cu alte cuvinte ca, nu sotul mamei este tatal copilului. In cadrul procesului (cercetarii judecatoresti) se vor administra probe, in stabilirea situatiei de fapt reale. Precizam, ca este admisibil orice mijloc de proba, insa cel mai recomandabil, mijloc de proba este expertiza medico-legala, care poate fi de mai multe feluri, cum ar fi: expertiza determinanta a datei probabile a conceptiei; expertiza capacitatii de procreere; expertiza genetica – asa – numita „expertiza ADN”; expertiza dermatoglifica; expertiza serologica etc.

De asemenea si alte probe pot fi concludente, cum ar fi martorii care sa confirme faptul ca sotii au fost despartiti in fapt, in perioada in care era cu putinta conceptia, precum si inscrisurile.

Cert este ca prin aceste mijloace de proba, trebuie sa se determine convingerea intima a judecatorului ca, nu este cu putinta ca sotul mamei sa fie si tatal copilului, caz in care instanta va admite actiunea, iar din momentul ramanerii irevocabila a acesteia si trecerea sa in puterea adevarului, copilul cu putere retroactiva va fi considerat ca fiind din afara casatoriei, fiind inlaturata starea de filiatie fata de „sotul mamei”. Astfel, consecintele, asa cum am aratat, vor fi nu numai pentru viitor dar si pentru trecut, nemaiexitand intre copil si sotul mamei relatie de rudenie, fapt ce inlatura si toate celelalte consecinte pe care aceasta le determina (obligatii de intretinere, vocatie succesorala reciproca, etc.)

Av.Sarchizina Artin

Insanitatea de spirit desemneaza situatia in care se gaseste o persoana care desi (legal) are capacitate deplina de exercitiu, totusi (in fapt) este in mod pasager ori permanent lipsita de discernamant, astfel ca incheie un act juridic (testament, donatie, contract etc.) care reprezinta o manifestare de “vointa” inconstienta, exprimata pe fondul unei tulburari mentale care i-ar anihila complet vointa de a dispune si capacitatea de a intelege insemnatatea actului incheiat.

Intr-un cuvant vorbim de o persoana lipsita de uzul ratiunii care totusi incheie un act juridic civil, astfel ca se pune problema validitatii unui asemenea act.

Pornind de la definitia oricarui act juridic civil, ce apare ca fiind: manifestarea de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, se observa ca orice act juridic trebuia sa aiba in primul rand un caracter constient, mai précis, persoana care-l incheie trebuia sa aiba capacitatea mentala de a intelege consecintele pe care actul ce-l incheie le va produce.

Astfel se poate vorbi de o regula generala a oricarui act juridic civil, respectiv aceea a existentei la momentul incheierii acestuia a unei vointe constiente, care sa permita autorului actului sa aiba deplina reprezentare a faptelor sale si evident a consecintelor juridice pe care acestea le produc.

Nu putine sunt situatiile in care sunt incheiate acte juridice de persoane care nu se bucura de deplinul uz al ratiunii (lipsite de discernamant), chiar daca –dupa lege – au capacitate deplina de exercitiu, cu alte cuvinte, sunt persoane majore, nepuse sub interdictie care insa in momentul incheierii actului (in fapt) din diverse motive (maladii, stari congenitale, consum de alcool, furie puternica, etc.) sunt lipsite de discernamant.

Intr-un asemenea caz, desi “formal”, acestia si-au exprimat consimtamantul, totusi avand in vedere ca le este afectat caracterul constient (calitativ) al consimtamantului, fiind vorba de o insanitate de spirit, actul incheiat va fi lovit de nulitate.

Referindu-ne la sanctiunea nulitatii ce afecteaza actul si care intervine tocmai pentru neintrunirea unei conditii de fond a actului juridic, respectiv aceea a provenientei consimtamantului de la o persoana cu discernamant, se cere a se sublinia faptul ca aceasta “regula” este impusa pentru a ocroti un interes privat – al celui ce incheie actul – iara astfel nulitatea va fi relativa, antrenand o seama de conditii proprii regimului nulitatii relative, privitoare la persoanele ce pot invoca nulitatea, termenul si posibilitatea acoperirii acesteia.

Este adevarat ca sanctiunea pentru lipsa consimtamantului este nulitatea absoluta, iar astfel nefiind intrunita o conditie de validitate a consimtamantului (respectiv a proveni de la o persoana cu discernamant) aparent am fi tentati a aprecia ca si in cazul insanitatii de spirit sanctiunea ar fi tot nulitatea absoluta, insa asa cum in precedent am aratat, lipsa discernamantului este diferita de lipsa consimtamantului, in primul caz –formal – consimtamantul este exprimat intr-o forma inpropiri (in valida) dar totusi exprimat, astfel trebuie inlaturata confuzia dintre cele doua situatii care desi apropiate, sunt totusi diferite.

In continuare se pune problema dovedirii insanitatii de spirit, mai précis cine are sarcina pribei si cum se poate realize. Astfel, sub acest aspect nu trebuie pierdut din vedere ca vorbim despre o persoana cu capacitate deplina de exercitiu, care este prezumata ca avand discernamant. In atare conditii, sarcina probei revine celui care alege a sustine lipsa discernamantului, iar in caz ca nu reuseste a dovedi aceasta stare, precum si in situatia in care in urma unui efort probator reuseste sa starneasca doar o stare de incertitudine cu privire la discernamant, atunci actul va fi socotit valabil, nefiind rasturnata prezumtia existentei discernamantului care asa cum am aratat se naste din starea de drept a capacitatii depline de exercitiu.

Asa fiind, intregul efort probator trebuie sa se concentreze asupra a doua aspecte: cel dintai vizeaza probarea faptului insanitatii de spirit (a lipsei de discernamant), iar mai apoi a se dovedi ca aceasta stare exista la momentul incheierii actului, spre exemplu, in cazul unui testament, atunci cand se pretinde ca testatorul (autorul acestuia) nu avea deplinul uz al ratiunii, nu este suficient a se dovedi ca in ultima perioada a vietii aceasta era alienata mintal, ci se cerea a se dovedi ca la momentul “facerii actului” testatorul era lipsit de discernamant, altfel spus, cauza trebuie a fi contemporana actului.

O alta situatie este aceea in care se dovedeste ca anterior incheierii actului precum si ulterior acestui moment, autorul actului era lipsit de discernamant, in acest caz se naste o presupunere rationala (prezumtie) ca si intre cele doua momente starea de insanitate de spirit a subzistat, caz in care cel care beneficiaza de act, va trebui sa dovedeasca contrarul sau, ca autorul actului a avut un moment pasager de luciditate. Staruind asupra acesteia din urma situatii, se cere a preciza ca intr-un mod similar se va proceda si in cazul in care de pilda o persoana cunoscuta ca fiind senila, incheie totusi un testament, astfel ca dupa decesul acesteia, beneficiarul va avea posibilitatea sa dovedeasca faptul ca testatorul la data facerii actului, se afla intr-un moment pasager de luciditate, chiar si in situatia in care testatorul fusese pus sub interdictie (prin hotarare judecatoreasca fondata pe o expertiza medico- legala).

Dovada incapacitatii de spirit. O data cu abrogarea dispozitiunilor cuprinse in art. 449 C.civ. si care statua ca nu pot fi atacate dupa moartea autorului pentru cauza de sminteala, decat daca actul contine in el insasi dovada ca vointa s-a manifestat intr-un moment de inconstienta sau daca punerea sub interdictie a autorului se obtinuse inainte de moarte, insanitatea de spirit, fiind o stare de fapt aceasta este susceptibila de a fi dovedita cu orice mijloc de proba: martori, marturisiri, inscrisuri, prezumtii si evident printr-o expertiza medico – legala care sa aiba ca si obiectiv stabilirea daca la momentul incheierii actului, autorul acestuia avea discernamant.

O astfel de expertiza se poate realiza si dupa decesul celui vizat, situatie in care se vor avea in vedere documente, evidente medicale, etc.

O data stabilit ca la momentul incheierii actului, autorul acestuia din anumite cauze nu se bucura de deplinul uz liber si constient al ratiunii sale, actul va fi anulat cu toate consecintele ce decurg din acesta.

Avocat Artin Sarchizian

Oricărei persoane îi este recunoscut dreptul de a face orice fel de dispoziţie asupra bunurilor sale, inclusiv dreptul de a face dispoziţii pentru cazul incetării sale din viaţă, altfel spus, în legătură cu modul de distribuire a averii sale, la momentul decesului, vorbind astfel de libertatea de a testa (a dispune prin testament). Cu toate acestea, dintr-un anumit raţionament, legea a impus unele limitări în privinţa dreptului persoanei de a dispune în mod liber şi după buna sa voinţă, în legătură cu bunurile sale.

Astfel, printre limitele dreptului de a dispune cu titlu gratuit, vorbind despre „partea disponibilă a bunurilor”, legiuitorul, intr-o manieră implicită, a stabilit, aşa-numita  rezervă succesorală, care reprezintă acea parte (determinată de lege) a moştenirii care nu poate fi ştiută şi care trebuie lăsată în plină proprietate moştenitorilor rezervatari, fără sarcini ori restricţii şi de care, cel ce lasă moştenirea, nu poate dispune nici prin testament şi nici prin donaţii, făcute în timpul vieţii.

Prin urmare, raportat la întreaga masă sucesorală, vom vorbi pe de o parte, despre rezerva succesorală, care cum am arătat, reprezintă parte a moştenirii ce „nu poate fi atinsă de donaţii ori testamente”, iar pe de altă parte, despre diferenţa ramasă liberă (scăzând din masa succesorală, rezerva) care se numeşte – cotitate disponibilă, de care, cum este şi firesc, din moment ce excede rezervei succesorale, orice persoană poate dispune liber, neîngrădit, inclusiv prin donaţii şi dispoziţiuni testamentare (legate).

In egală măsură trebuie făcută menţiunea că, dreptul la rezervă, este un drept propriu al moştenitorilor (moştenitorului rezervatar) care se naşte, direct în patrimoniul acestora, pe data deschiderii succesiunii (respectiv în chiar clipa morţii celui ce lasă moştenirea), astfel, fiind un drept ce nu a aparţinut defunctului, el nu se transmite prin succesiuni, ci precum am arătat, se naşte direct în patrimoniul moştenitorului rezervatar.

Acest fapt, are relevanţă şi în privinţa poziţiei acestor moştenitori rezervatari, în raport de actele dispuse de defunct în timpul vieţii, aceasta deoarece, de regulă moştenorii, ca şi continuatori ai defunctului, sunt ţinuţi a le respecta, şi le sunt opozabile astfel de acte, însă în acest caz (de excepţie), actele ce încalcă rezerva, nu le pot fi opozabile moştenitorilor, aceştia având dreptul de a cere desfiinţarea lor.

Sunt socotiţi de lege ca şi moştenitori rezervatari:  a) descendenţii defunctului, în linie dreaptă, fără limită de grad; b) părinţii defunctului; c) soţul supravieţuitor al defunctului.

In legătură cu modalitatea de determinare a cotei, aceasta este reprezentată de o cotă parte (fracţiune) din moştenire, astfel: a) descendenţii, în funcţie de numărul lor, determină rezerva, după cum urmează: dacă la moştenire vine un singur copil, rezerva va fi de ½ din moştenire; dacă vin doi copii, rezerva va fi de 2/3, iar în cazul în care vin trei ori mai mulţi copii, rezerva va fi de ¾.; b) rezerva părinţilor, de asemenea diferă după cum, la moştenire vine un singur părinte, când rezerva va fi de ¼, ori vin ambii părinţi, când rezerva va fi de ½ din moştenire; c) în legătură cu rezerva soţului supravieţuitor, precizăm că aceasta reprezintă ½ din cota de moştenire ce i se cuvine.

Prin urmare, deosebim în funcţie de calitatea moştenitorilor cu care vine în concurs, astfel: rezerva este de 1/8, atunci când vine la moştenire împreună cu descendenţii în linie dreaptă (copii, nepoţi, etc.); 1/6, când vin în concurs cu părinţii şi fraţii defunctului (ascendenţii şi colateralii privilegiaţi); ¼, atunci când vine în concurs fie numai cu părinţii, ori fie numai cu fraţii defunctului şi 3/8, atunci când vine în concurs cu restul rudelor defunctului (afară de cei de mas sus) ce au vocaţie legală la moştenire.

O situaţie specială se întâlneşte atunci când o persoană, se află la cel puţin a doua căsătorie, şi are deja un copil dintr-o altă căsătorie (sau din afara căsătoriei), atunci, acesta, potrivit art. 939 C.Civ. „nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin„ prin aceasta urmărindu-se asigurarea unei protecţii copiilor, pe care defunctul i-a avut dinaintea ultimei căsătorii, împotriva oricărei presiuni ori influenţe, pe care soţul (din ultima căsătorie) ar exercita-o asupra soţului, rezultată cu o eventuală determinare a acestuia a-i face liberalităţi în detrimentul copiilor.

Pentru a se putea determina rezerva succesorală şi totodată, cotitatea disponibilă, va trebui să stabilească valoarea întregii mase succesorale, care se va realiza în urma a trei operaţiuni succesive, toate însă realizate numai „pe hârtie” altfel spus, fictiv – o operaţiune de control. Astfel, se va stabili mai întâi activul brut al succesiunii respectiv valoarea bunurilor ce se găsesc în masa succesorală la data decesului (deschiderii moştenirii), după care, se va stabili activul net, acesta prin scăderea pasivului succesiunii, mai precis, a datoriilor, obligaţiilor defunctului, precum şi cheltuielile de înmormântare. După determinarea activului net, se va proceda la reunirea fictivă (doar pe hârtie) a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, prin stabilirea valorii actuale a bunurilor donate.

Astfel ca, după îndeplinirea acestor operaţiuni, se va determina – pe hârtie – valoarea întregii succesiuni (inclusiv a bunurilor donate), aşa-numita – masă de calcul, la care se va raporta cota ce reprezintă rezerva succesorală, stabilind în final cotitatea disponibilă.

În funcţie de acestea se va putea stabili, dacă prin donaţiile făcute sau prin dispoziţiile testamentare, s-a adus atingere rezervei succesorale.

În cazul în care se constată că au fost făcute liberalităţi excesive, ceea ce înseamnă că s-a încălcat rezerva succesorală, acestea urmează a fi supuse reducţiunii, ceea ce acestea, fiind lipsite de efecte în măsura necesară întregirii rezervei succesorale, fiind vorba de o sancţiune civilă, specifică.

Fără a aborda problematica vastă a reducţiunii liberalităţilor excesive, ne rezumăm a preciza că, întâi se va proceda la reducţiunea legatelor testamentare, după care, la cea a donaţiilor, care se reduc succesiv, în ordine inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă, faţă de momentul morţii celui despre a cărui moştenire este vorba.

Avocat Sarchizina Artin

Petitia de ereditate reprezinta modalitatea juridica prin care o persoana isi poate realiza drepturile succesorale si intra in posesia bunurilor ce compun masa succesorala (mostenirii), aceasta deoarece nu in toate cazurile mostenitorii reali intra dupa decesul autorului lor in posesia mostenirii, fiind numeroase situatii in care lasamantul succesoral (ori vreun bun anume) intra in stapanirea unui tert, mai précis a unui mostenitor aparent.

Prin urmare, petitia de ereditate este privita in practica ca fiind actiunea prin care un succesor care se pretinde a fi adevaratul mostenitor (legal sau testamentar), cere instantei de judecata sa i se constate calitatea sa de mostenitor pe care dobandit-o la data deschiderii succesiunii si totodata, obligarea persoanei ce stapaneste bunul succesoral – mostenitor aparent- la predarea sau restituirea acestor bunuri, drepturile pretinse de cele doua parti fiind inconciliabile.

Se impune a face unele precizari cu privire la criteriile de calificare a petitiei de ereditate, respectiv: daca prin cererea sa, reclamantul a solicitat numai constatarea calitatii sale de mostenitor, fara a mai solicita si restituirea in deplina proprietate si posesie a cotei ce se cuvine, ori chiar partajul bunurilor (bunului), atunci va fi vorba de o actiune pura in constatarea calitatii de mostenitor fondata pe dispozitiunile art. 111 din Codul de Procedura Civila.

De asemenea, daca paratul nu contesta calitatea de mostenitor al reclamantului, dar insa contesta ca bunul pe care acesta il detine, apartine mostenirii, aceasta fie pentru ca autorul reclamantului nu a avut niciodata vreun drept asupra bunului, ori fie pentru faptul ca in timpul vietii l-a instrainat, atunci va mai fi vorba de o actiune in petitie de ereditate ci de o revendicare pura. In consecinta, sub acest din urma aspect se cere ca inca de la inceput sa fie clarificata pozitia procesuala a partilor si a se stabili concret pe ce anume aspect exista “contradictia” pe calitatea de mostenitor ori asa cum am aratat, pe calitatea de proprietar al reclamantului.

Asa cum am aratat, petitia de ereditate poate reprezenta si o chestiune prejudiciala (ce trebuia stabilita mai inainte) in cadrul unei actiuni de partaj, situatie in care va trebui sa se stabileasca mai intai calitatea de mostenitor, faptul ca paratul detine ilegal bunul (nefiind mostenitor real, ori nefiind mostenitor real universal) dupa care se va proceda la impartirea bunurilor.

Interesul calificarii actiunii (respectiv daca este vorba de o petitie de ereditate ori de o alta actiune) depaseste sfera problematicii teoretice, folosul practic al calificarii corecte fiind unul extrem de important, in conditiile in care petitiei de ereditate ii sunt incidente anumite reguli, precum ar fi si cea a prescriptibilitatii, mai précis se considera ca dreptul de a cere recunoasterea calitatii de mostenitor si de a obtine restituirea lasamantului succesoral este supus prescriptiei extinctive, atsfel termenul fiind cel general de 3 ani. Cu toate acestea, termenul nu incepe sa curga de la data decesului celui despre a carui mostenire este vorba (data deschiderii succesiunii) ci de la data la care paratul a facut un act de succesiune, care, prin natura lui, contesta drepturilor succesorale ale reclamantilor si care sa fi fost cunoscut de catre reclamanta ori sa fi fost cu putinta a-l cunoaste.

Sub aspectul dovedirii calitatii de mostenitor, de regula aceasta proba se face printr-un certificat de mostenitor ori de calitate, ambele fiind cat ce se elibereaza de catre notarul public competent in cadrul unei proceduri notariale necontencioase. Certificatul de mostenitor, (potrivit art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995) – face dovada deplina in privinta calitatii de mostenitor si a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecarui mostenitor in parte.

Drept urmare, se observa ca dovada dreptului de proprietate nu se face prin certificatul de mostenitor, deoarece notarul ce intocmeste certificatul nu certifica insasi calitatea de proprietar al celui decedat, ci se rezuma la a certifica faptul transmiterii pe cale succesorala a acestui drept (bun) catre mostenitori. In concluzie, pentru a face dovada deplina ca un bun anume a fost dobandit in proprietate de catre mostenitori prin succesiune, se impune a se face dovada convingatoare ca acel bun s-a regasit in patrimoniul celui decedat la data mortii acestuia, in continuare prin certificatul de mostenitor facandu-se dovada ca bunul a fost transmis prin mostenire catre succesori.

Pe langa certificatul de mostenitor ori de calitate, dovada se poate realiza si printr-un testament, in conditiile in care se invoca transmiterea testamentara a succesiunii, precum si cu ajutorul actelor de stare civila, in acest din urma caz, prin documentele de stare civila facandu-se dovada calitatii de rudenie sau de sot (sotii nu sunt rude in sistemul nostru de drept), de asemenea sunt admise si alte mijloace de proba in sustinerea calitatii ori in completarea probelor amintite (in special a actelor de stare civila) insa nu in “ combaterea” acestora.

O chestiune deosebit de importanta este aceea a calitatii de mostenitor a celui care poate introduce o asemenea actiune, deoarece asa cum prin definitie se arata poate uza de o asemenea actiune numai persoana ce are calitatea de succesor (mostenitor), calitate care nu este tot una cu cea de ruda (ori legatar testamentar) indreptatit a primi mostenirea, mai précis nu se confunda cu vocatia succesorala, deoarece pentru ca o persoana sa devina mostenitor al unui decedat, pe langa alte conditii impuse de lege, se cere ca acesta sa fi acceptat in termenul de 6 luni succesiunea, termen ce se socoteste de la data decesului celui despre a carui mostenire este vorba.

Astfel, daca pe langa dovada vocatiei (rudeniei, de sot ori de legatar) nu se face dovada ca in termen de 6 luni s-a si acceptat succesiunea, atunci respectiva persoana va fi pe drept cuvant socotita ca fiind straina de mostenire si astfel va pierde calitatea de mostenitor, iar in plan procesual nu va avea calitate procesuala activa neputand a introduce o asemenea petitie de ereditate.

In privinta dovezii actului de acceptare, avandu-se in vedere faptul ca acesta poate imbraca mai multe forme (fiind recunoscuta si forma acceptarii tacite) se cere a se acorda o atentie sporita acestui aspect, iar efortul probator sa se concentreze si asupra actului de acceptare, care asa cum am aratat poate imbraca mai mult.

Av. Artin Sarchizian

Folosinta, reprezinta posibilitatea pe care o are o persoana, in puterea unui drept, de a intrebuinta un bun sau, de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar si cele civile: chiria, renta, etc.), acest fapt, are ca si drept premisa, conditia detinerii de catre acea persoana, in stapanire a bunului, pentru ca, numai astfel putem vorbi de posibilitatea concreta de a se folosi de un bun determinat.

Aceast drept de folosinta, de regula apartine proprietarului bunului, insa este posibil a apartine si unei alte persoane decat acestuia, respectiv comodatarului, uzufructuarului, etc., insa, cum aratam, de regula caracterizeaza dreptul de proprietate, deoarece folosinta, alaturi de posesie si dispozitie formeaza „continutul/substanta” dreptului de proprietate, vorbind astfel de cele trei atribute ale proprietatii, tocmai de aceea ne vom referi in continuare la folosinta – ca si atribut al proprietatii.

Pornind de la faptul ca folosinta este un atribut al proprietatii, si cum proprietatea este inviolabila, ea neputand fi incalcata de nimeni, (interdictie de protectie, impusa cu aceeasi forta, chiar si statului), putem afirma ca nicio persoana nu poate fi lipsita de folosinta bunului sau, deoarece in caz contrar ar insemna sa se incalce insasi dreptul sau de proprietate, in chiar „substanta sa”, intrucat, folosinta este un atribut fundamental si poate cel mai „vizibil” al proprietatii.

Cu toate acestea, in practica nu putine sunt situatiile in care, titularii dreptului (de proprietate sau, a unui alt drept) sunt lipsiti de folosinta, stapanirea efectiva a bunului lor (ori pe care au dreptul de a-l folosi), aceasta ca urmare a unor acte ilicite de deposedare, ori refuz de eliberare savarsit de catre o alta persoana.

Evident, asemenea fapte sunt „periculoase„ si vatamatoare, nu doar pentru persoana titulara a dreptului, dar chiar pentru intreaga societate, de vreme ce, prin aceasta se aduce atingere unor valori sociale de ordin patrimonial, a caror normala desfasurare este conditionata de securitatea, mentinerea si respectarea starii de fapt a posesiunii unui bun, mai precis, de asigurarea si ocrotirea pasnicei folosinte a uni bun imobil de catre cel indreptatit.

Tocmai din aceasta perspectiva, a pericolului social sporit, legiuitorul a inteles sa interzica savarsirea unor asemenea fapte, considerandu-le infractiuni, precum: tulburarea de posesie si tulburarea folosintei unui bun.

Insa indiferent daca fapta, de a lipsi o persoana de folosinta bunului sau, este ori nu calificata, drept infractiune, cu alte cuvinte, indiferent daca acea persoana va raspunde si in fata legii penale pentru fapta sa, este cert ca acesta (agentul tulburator) va fi tinuta a raspunde din punct de vedere civil, mai precis, a despagubi persoana indreptatita la folosinta pentru prejudiciul cauzat.

Aceasta se explica prin aceea ca, fapta – de a lipsi o persoana de folosinta bunului sau – se situeaza in sfera ilicitului, fiind fara echivoc un act nelegal, prin urmare, din perspectiva legii civile, ea este socotita drept o „fapta ilicita cauzatoare de prejudicii„, intrand in sfera ilicitului civil, ceea ce nu exclude ca, aceeasi fapta, sa poata fi cuprinsa si in sfera ilicitului penal, respectiv sa fie considerata drept infractiune, caz in care va raspunde si din punct de vedere penal. De retinut insa, ca cele doua forme de raspundere nu se exclud, ci pot fi angajate impreuna (concomitent sau succesiv).

Sustinem ca o asemenea fapta este ilicita, pornind de la o regula, cu valoare de principiu, potrivit cu care: nimanui nu-i este permis sa aduca, prin fapta sa vreo vatamare unei alte persoane, ori drepturilor acesteia.

Or, fapta, de a lipsi persoana indreptatita, de folosinta bunului sau, este direct vatamatoare acesteia, incalcandu-i-se, prin urmare, un drept, respectiv acela in puterea caruia avea posibilitatea/facultatea de a se folosi de bunul respectiv. Un element esential in caracterizarea faptei ca fiind ilicita, este acela ca aceasta actiune (de a ocupa un bun al altuia) ori inactiune (de a refuza eliberarea unui spatiu al altuia) sa se fi savarsit fara drept.

Asadar, retinand caracterul ilicit al faptei, ne situam in planul raspunderii civil delictuale, determinata tocmai de caracterul ilicit al faptei, in conditiile in care art. 998 din Codul Civil stipuleaza in mod expres, aceea ca: orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe cel din a carui greseala s-a ocazionat, a-l reparea”.

In continuare, persoana vatamata prin aceasta fapta ilicita, respectiv cel ce a fost lipsit de folosinta bunului sau, va putea solicita acoperirea prejudiciului cauzat prin acesta, mai precis, ca cel ce a savarsit – o sa fie tinut a platii acestuia, contravaloarea, asa-numitei lipsei de folosinta.

In acest caz ne referim la acoperirea prejudiciului existent, cer, insa regulile raspunderii civil delictuale permit, a se putea acorda despagubiri si pentru prejudiciul viitor, cu conditia ca, desi nu s-a produs, sa fie cert ca se va produce in viitor, putand fii si acesta evaluat.

De regula, lipsa de folosinta se evalueze, tinand cont de pretul chiriilor (cedarii de folosinta) pentru imobile similare, caz in care, de cele mai multe ori, este necesara efectuarea unei expertize imobiliare, care sa determine valoarea acestei „lipse de folosinta”.

Toate aceste activitati se desfasoara in cadrul unui proces, intentat de cel vatamat impotriva autorului faptei ilicite, in care pe baza probelor, se va putea stabili intinderea prejudiciului cauzat si in final, obligarea paratului la acoperirea acestui prejudiciu.

In legatura cu intinderea obligatiei de acoperire a prejudiciului, trebuie subliniat ca aceasta se stabileste in asa maniera incat, intre prejudiciu si despagubirile acordate, sa existe identitate, fara a se tine cont de starea materiala a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu.

In plus, regula acoperirii integrale a prejudiciului, impune concluzia ca se pot acorda despagubiri nu numai pentru prejudiciul efectiv (lipsa de folosinta) dar si pentru beneficiul nerealizat de victima, de pilda, pentru cazul in care acel spatiu avea o anumita destinatie, ce aducea victimei un anumit beneficiu suplimentar, decat simpla folosinta.

Pe langa despagubirile ce le va plati pentru fapta sa, paratul (autorul faptei) sa fie tinut a acoperi si toate cheltuielile ocazionate de victima, ca, acel proces, precum taxa de timbru, onorariu avocat, precum si alte cheltuieli avansate de catre acesta.

Av. Sarchizina Artin

In prealabil, trebuie aratat ca orice testament (vazut ca si dispozitie facuta pentru data incetarii din viata a testatorului) trebuie sa fie constatata printr-un inscris, necesitate dedusa din dispozitiunile art. 858 C.civ., care prevad ca „un testament poate fi sau olograf, sau facut prin act autentic sau in forma mistica”, prin urmare toate cele trei forme impun forma scrisa. Mai mult, pentru a sublinia necesitatea acestei conditii (a formei scrise) in mod frecvent in doctrina si practica se afirma ca “fara forma scrisa nu exista testament”.

Aceasta inseamna ca dovada unui asemenea act, de ultima vointa, se va putea face numai printr-un inscris, fiind exclusa posibilitatea dovedirii acestuia cu vreun al mijloc de proba, precum martori si nici chiar inregistrari pe pelicula sau band.

Notiunea de inscris, desemneaza orice consemnare, facuta cu orice instrument si pe orice suport material, a gandirii, respectiv manifestarii de vointa a unei persoane. In cazul testamentului, acest inscris trebuie sa materializeze manifestarea de vointa a testatorului, relativ la dispozitiunea postuma pe care o face.

Totodata, ca semn al veracitatii si al insusirii celor consemnate prin asemenea grafice, intr-un inscris, acesta trebuie sa poarte, de regula in partea sa finala, semnatura celui caruia i se atribuie menifestarea de vointa pe care o cuprinde.

In privinta intelesului notiunii de “semnatura”, acesta este definit de catre DEX ca fiind numele unei persoane scris de propria mână sub textul unui act special, al unei scrisori etc.(iscălitură). Insa, in practica, semnatura are un inteles mai larg, fiind privit ca acel insemn grafic pe care partea il executa in mod obisnuit si care permite individualizarea executantului. Cu alte cuvinte, nu se cere ca semnatura sa cuprinda o redare completa ori partiala a numelui, cu toate ca este des folosit acest “model”.

Tot astfel, consideram ca nu ar fi invalidata chiar si o “improvizatie” de moment, pe care testatorul ar face-o, fie si pentru prima data pe testament, nefiind insemnul sau obisnuit, aceasta deoarece legea nu impune un anumit “model” ori o regula privind continutul semnaturii. Dar, evident aceasta reprezentare grafica trebuie sa permita identificarea autorului.

In privinta obligativitatii semnaturii, trebuie a distinge dupa cum ne referim la un testament olograf sau la unul autentic, fiind diferite, exigentele intrunirii acestei conditii.

Astfel, in cazul testamentului olograf, care trebuie a fi scris in intregime, datat si semnat de testator cu mana sa (art. 859 C.civ.), evidenta conditiei cuprinderii semnaturii apare din insasi textul de lege, care-l defineste.

Asa incat, lipsa semnaturii reprezinta o cauza de nulitate, ce va lipsi acel act de orice efect juridic, in planul dreptului succesoral.

In cazul testamentului autentic, acesta potrivit art. 860 C.civ., este adeverit de autoritatea anume investita in acest scop, cu alte cuvinte, dispozitia testamentara trebuie sa fie redata intr-un inscris intocmit cu solemnitatile cerute de lege, de regula, de catre un notar public, care declara autentic respectivul inscris in cadrul procedurii si incheierii de autentificare.

Legea, sub acest aspect – in privinta testamentului autentic – nu cere in mod expres intrunirea conditiei semnarii inscrisului, insa aceasta conditiei este ceruta de lege pentru orice inscris autentic, implicit si pentru testament.

Astfel, potrivit art. 65 alin 1 lit “b” din Legea nr. 36/1995, in incheierea de autentificare, notarul public trebuie sa faca, consemnarea privind constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l semneze. In caz contrar, nefiind indeplinita conditia ceruta de lege, acest inscris va fi nul ca si inscris autentic, nemaifiind in prezenta unui inscris autentic.

Din aceasta rezulta si necesitatea semnarii testamentului autentic de catre testator, in fata notarului public, care are obligatia sa faca mentiunea constatarii acestei imprejurari de fapt in cuprinsul incheierii de autentificare.

In masura in care testatorul nu poate semna, notarul public are obligatia de a face mentiunea acestei imprejurari in cuprinsul incheierii de autentificare, cu mentiunea “ţine loc de semnătură pentru aceasta”. In cazul in care nu se face mentiunea, inscrisul nu poate fi socotit ca fiind un inscris autentic.

Totodata, facem precizarea ca aplicarea impresiunii amprentei digitale pe inscris de catre testator, fata de dispozitiile art. 65 alin. 1 lit. “b” teza II, nu tine loc de semnatura, nefiind acoperita lipsa semnaturii.

Referindu-ne la semnatura, este cert ca acest inscris grafic trebuie a fi executat de catre testator, in masura in care aceasta nu-i apartine, evident inscrisul va fi nul. Astfel, in cazul in care se va demonstra falsul, respectivul act va fi lipsit de efecte juridice.

In privinta modalitatii de cercetare si demonstrare, se face deosebirea intre inscrisul olograf – caz in care instanta civila prin comparare de scripte sau expertiza grafica va stabili falsul, si inscrisul autentic, in privinta caruia este necesara inscrierea in fals.

Aceasta procedura poate fi urmata si in fata instantei civile, cand instanta constatand starea materiala a inscrisului si vizandu-l spre neschimbare il va trimite spre verificare la procuror, suspendand cauza, urmand ca falsul sa fie cercetat de catre parchet.

Totodata, instanta civila are posibilitatea, ca in anumite conditii, sa cerceteze falsul, prin administrare de dovezi, respectiv prin intermediul unei expertize grafice, care sa aiba ca si drept obiectiv tocmai verificarea imprejurarii daca semnatura executata emana de la testator.

Precum am aratat, in cazul in care se constata ca semnatura nu a apartine testatorului acel act va fi socotit nul, fiind inapt a produce efectele specifice unui testament – in plan succesoral.

 Av. Sarchizian Artin

Sarchizian & Sarchizian

Cabinet Avocatura  

Splaiul Unirii, Str. Brutus Nr. 13. Ap. 7.

Tel: 021/3354895; Mob: 0722.247.555;  0722.613.203